Concurs “Poveste de dragoste”
LadyShop.ro te invita la o vara plina de concursuri! Intra in fiecare zi pe blogul LadyShop.ro pentru a afla despre noi concursuri, discounturi sau promotii!
Lasa-ne un comentariu la acest post in care sa ne spui povestea ta de dragoste.
Poti castiga unul din cele 2 premii:
Premiul I: Tunica pentru plaja Meriell
.49X74.jpg "Tunica pentru plaja Meriell")
Premiul al II-lea: Crema plaja FP 50 Ultraprotectoare
Perioada concursului: 15 iulie – 31 iulie 2010.
Cei doi castigatori vor fi alesi de catre echipa LadyShop, in functie de cat de original si interesant este raspunsul.
Mentiuni: va rog sa nu comentati ca anonim sau cu adrese de email nefunctionale; se accepta o singura inscriere de pe acelasi IP.
Etichete: concurs
[...] Participa acum la acest concurs ! [...]
Ne-am indragozstit zambindu-ne pe plaja…
El este cel care ma face sa zambesc zilnic… pt ca atunci cand ma gandesc la el zambesc fara sa vreau… asa am ajuns sa zambesc mereu… zambiti pt cei pe care ii iubiti… eu zambesc
….continui sa zambesc, mai mult ca niciodata, pt ca si el acum zambeste pentru mine… zambetul a devenit simbolul legaturii noastre si sper, ca relatia noastra sa dureze cat mai mult …
Zambesc cand ma gandesc la el, zambesc cand sunt cu el, zambesc pt ca si el imi zambeste, zambesc mai mereu…
Iubirea iti da aripi, dar nu te invatza sa zbori, doar alaturi de cel iubit poti sa-ti folosesti aripile. Eu am aripi si invatz sa zbor… cu fiecare clipa pe care mi-o petrec alaturi de el…
as povesti zilnic povestea noastra de dragoste.
este asa de placut sa iti amintesti momentele intamplatoare care au dus la o iubire deosebita.
ne-am cunoscut intr-o campanie politica. el candida ca primar(unul foarte tanar si chipes:P) iar eu facem campanie pentru el.
ne-am intersectat involuntar de mai multe ori si asa am insistat sa aiba in telefon si nr. meu – just in case- .
si asa se face ca am ajuns sa ne conversam prin mesaje la inceput, am ajuns sa ne vedem mai des, am ajuns sa ne mutam impreuna – apoi ca prin minune cave ne-a unit definitv ,
nici noua nu ne venea sa credem. am ramas insarcinata dupa 6 luni de cand ne cunosteam.
eram foarte indragostiti, momentul ne-a surprins, dar am luat cea mai buna decizie – sa ne casatorim in 3 luni si sa avem primul copil. acum fetita are deaja 4 ani jumate, iar baiatul 1 an si 2 luni.
este o poveste foarte frumoasa si urcusuri si coborasuri .
dar cel mai important este ca ne iubim, la fel de mult ca in prima zi.
ne acordam timp sa traim momente placute numai noi doi , dar totul este perfect cand avem momentele de familie cu cei doi copii minunati.
va doresc si voua cei care cititi mesajul meu sa traiti o iubire de poveste
va pup
incep povestea mea de dragoste prin a-i multumi bunului Dumnezeu pt k mi l-a scos in cale,pe iubitul meu de 4 ani de zile,marian.ne cunosteam din vedere pt k el locuieste la 5 blocuri mai incolo de mine dar nu ne salutam sau vorbeam…nu aveam nicio legatura pana intr-o zi knd am decis sa mergem mai multi la o discoteca…sa ne distram in gasca!a acceptat sa vine si el,eram si eu cu prietnele mele…la discoteca,pe 7 ianuarie…atunci..s-a infiripat ceva…a fost k un fulger binevenit peste inimiile noastre.am dansat impreuna,ne-am zis vorbe frumoase,ne-am sarutat pasional,ne-am dus aksa amandoi
cu un taxiu si am ramas pana spre dimineata in fata scarii mele.am glumit si m vorbit despre noi,despre idila noastra,des[e r lucruile pe care le aveam in comun.adevarul ee k nu aveam prea multe chestii in comun anii au trecut si am ramas impreuna la bine si la greu..ne-am gasit un job.ne vedem mai rar(insemnad odata la 2zile),vorbim foarte mult unul cu celalalt prin internet sau telefon..nu ne plictisim deloc!r era interesant si asa….est eo fire ff glumeata si cu mult bun simt si asta m-a atras la el.desi am doar 20 de ani ,ne gandim la casatorie…le doresc tuturor cuplurilor din lumea sa treac aprin ce trec eu si sa se iubeasca intens : acest sentiment de iubire e unic si extrem de special.il iubesc din ce in ce mai mult si el nu evita sa mi-o dovedeasca zilnic prin sms-uri de iubire,vb frumoase si calde,cadouri si fidelitatea 100%..te iubesc tuca meu:*…sper k v-am convins de dragostea mea sincera…nu vreau neaparat sa castig ,vreau sa afle o tara intreaga k sentimentele mele pt acest baiat sunt reale si vor fi toata viata.multumesc!
La inceput l-am considerat un nesuferit… Eram la peco si el abia se misca, iar eu ma grabeam si aveam si rezervorul gol… Apoi s-a tinut cativa km dupa mine si a oprit in fata mea, a coborat si a stat 30 de min in ploaie de vb cu mine (eu stateam in masina mea cu geamul putin deschis) si se ruga sa-i dau un nr de tel… Bineinteles ca nu l-a obtinut. In mai putin de o sapt m-a sunat, facuse rost de nr meu de la mama mea printr-o cunostinta… Am tot vb, ne-am intalnit si de 3 ani suntem impreuna si planuim sa facem nunta anul viitor…
Dragostea o intalnesti in cele mai neobisnuite locuri..
Poveste de iubire dincolo de nisipuri
- Eu sunt Fred. Pe malul meu de mare… Tu cine esti, fata cu scoici?
- Sunt un copil cu litere de nisip, pentru ca iubesc hotarul nestatornic dintre mintea mea si sufletul meu, un prea grabit metronom, un culcus-hamac cu vise care ma apara pana maine. Si de ma apara, ma si masoara, ai putea spune.
- Copila de abanos, haide pe malul meu de mare…
- Cum as putea sa vin intr-un loc in care sunt deja? Daca uneori nu ma vezi, asta nu va face decat sa sporeasca bucuria primei iesiri din miopie… ….
– Cuvinte de adolescent miop ce isi odihneste visele in poala ta… Visez un ciorchine de ciorchini, de podgorii varatice…As bea vin cu tine, vin cu vina…
- Vreau sa sterg tot ce-am scris pana acum, ca sa incep o scrisoare adevarata, imi vine sa scriu cu tocul pe care nu-l am, direct pe nisipuri, cu sepia, sa-ti trimit o clepsidra de vorbe.
- Nu iti pot scrie prea mult acum…desi as avea o gramada de spus…oricum, s-ar crede ca vrei sa ma bulversezi de tot…printesa mica a nisipurilor nesfirsite…
- Atunci scrie-mi cand poti. N-o sa te mai supar pana atunci. Cand vei sti ce greu imi este, poate o sa existi. Nu ti-e dor de mine, ti-e dor sa-ti fie dor. Se vede treaba ca nu esti atat de ocupat:) Te rog mult, nu-mi mai scrie de bine. Alunga-ma. Macar o vreme. Fiindca am ajuns sa vreau sa te cunosc, lucru care, se pare, nu mi-e ingaduit. Ma simt ca o slujnica, tinuta pe langa casa doar ca-l amuza pe boier cand ii serveste, impiedicat, cafeaua.
– Ce dodecaedru verzui e fericirea in lumea ta de mare… iti voi scrie intotdeauna, toate cuvintele. Celelalte cuvinte…
– Bine ai venit inapoi, domnul meu, mi-a fost atat de teama ca ai murit si a ramas doar acel barbat cu figura comuna si destin la fel pe care-l uram amandoi (mai mult tu, ce-i drept)… Mi-a fost dor de tine in zilele astea reci, cand am hoinarit cu indarjire pe toate valurile din golf, dorind cu disperare sa te am alaturi, cand tacut, cand glumet, ascunzand cate-un gand rusinat pe la colturi si sa respiram impreuna acelasi aer tare, de invingatori.
- Acesta este un mesaj care surade. Pana la mainile adevarate, ti le mangai pe cele ireale, virtuale fara a fi virtuoase. Cumva te astept.
– Imi plac saradele, dar am obosit un pic. Hai sa incercam cu madrigale, ca sa ajungem in final la fabule. Imorali cum suntem, asta e singura noastra sansa de-a gasi o morala. Umorala…Scrie-mi, te rog, ceva sa ma inghete in seara asta dogoritoare.
– Te joci cu mine, copila a apelor sarate, iti place sa ma chinui si vorbele mele iti smulg un zimbet strengar, te vad, degeaba incerci sa te ascunzi…
– Nu ma ascund…as vrea sa intelegi ca sunt la hotarul lumii tale, pera departe sa ma mai bucur de vreun zbor planat de pescarus pestrit.
- Ma intreb cum am reactiona daca ar fi sa ne trezim fata in fata…probabil ca am sta cel putin citeva minute, nemiscati, cu ochii mari si neincrezatori, fara cuvinte….tu ce crezi?
- Daca ne-am vedea, stiu ca am vorbi cu adevarat, asa cum ne tot scriem. Avem aceleasi ganduri, asa cum doi frati siamezi au acelasi pantec. M-am gandit o clipa cum ar fi sa dorm in bratele tale si dac-as putea dormi… Somnoroasa aventura…sau ce carusel pacatos e sufletul marii
…
Ea era o sirena, el era un pescar erudit. Doar vara ii iubea pe amandoi, in despartite feluri…
Totul s-a intamplat intr-o zi de iunie cand iesind la plimbare cu prietenii am bagat de seama ca la fereastra unui apartament se misca prdeaua.Dupa acea perdea se distingea o silueta.La inceput nu am stiut cine este.
Au trecut ceva zile can si eu trageam adesea cu ochiul si totusi primul pas l-a facut el.Intr-o frumoasa seara de iunie a venit spre mine si mi-a oferit un trandafir spunand;Pentru o roza.Privirea dulce si calda m-a lasat muta si acel fior al unei iubiri adolescentine m-a trecut intr-o secunda.
Au urmat o vara frumoasa cu intalniri si declaratii sub clar de luna.Incet dar sigur au trecut 5 ani.Apoi in ziua in care faceam 20 de ani am ales sa ne unim destinele si iata ca acum dupa 10 ani de casatorie avem doi ingerasi,sufletele noastre.Si acum mai petrecem nopti sub clar de luna soptindu-ne cuvinte de dragoste.
Eu eram la sfarsitul unei relatii de foate multi ani…cam din liceu…si acum terminam facultatea cu ceva intarzieri…Si era sora mea mai mica la mine…Iar eu ma gandeam ca este cam plictisita si ca trebuie sa fac ceva in acest sens. Pe atunci era la moda sa stai pe chat……si am stat in numele surorii mele..am stabilit o intalnire cu un tip pentru sambata….Cei doi s-au intalnit -dar si eu coada dupa ei- sora mai mare- paznicul – baba cloanta.
Vazand tipul ca nu are de ales a hotarat sa mergem la un strand unde ne-am intalnit cu mai multi prieteni de ai lui- fete si baieti- cupluri etc.
Multi dintre cei fara cuplu se cam uitau la mine- imi mai faceau curte etc…insa mie imi cade cu tronc unul care nu ma baga deloc in seama- era fara insotitoare, frumusel foc, brunet, ochi verzi, imbracat bine…ce sa mai! era clar alesul meu…Bineinteles ca fara sa imi dau seama iar ma uitam spre el- si iar si iar- pana la un moment dat in care ma intreaba asa de fata cu toata lumea: “De ce te uiti la mine?” Nici nu imi mai amintesc bine ce am raspuns-ca m-a incurcat ingrozitor intrebarea…mi-a taiat si elanul…etc.
Apoi am primit un telefon la cateva zile de la el in care ne invita pe mine si pe sora mea in oras.
Acum chiar nu stiam pe cine place…ca era ca vasta intre noi doua- mai mare cu 4 ani decat sora mea si mai mic cu patru decat mine
Voi deja ati ghicit pe cine a ales….eu am inteles mult mai tarziu dupa multe framantari, supozitii….
Povestea noastra de iubire nu este ceva iesit din comun, dar este pe cat de simpla pe atat de sincera. In septembrie 2008 m-am angajat pentru prima oara. Am ajuns la firma respectiva cu emotii in san pt ca inca eram pe bancile facultatii, chiar in ultimul an si era ceva nou pt mine. Pe vremea aceea aveam o relatie care dura de 4 ani…fusesera certuri, impacari…cert e ca inca eram cu respectivul. Cu toate acestea recunosc ca nu am putut sa nu remarc ce coleg frumos aveam la firma, care culmea semana teribil cu o colega de-a mea de facultate. Din curiozitate am facut ceva investigatii si am aflat ca el este fratele colegei mele. Coincidenta am zis…dar sa trecem peste asta…eu aveam prieten si chiar il iubeam…asa ca pe noul coleg doar il admiram ca este simpatic…fara nici un alt gand.
La o luna dupa ce m-am angajat am avut ghinionul sa fac o pareza de SPE…a fost foarte greu…eram speriata ca imi puteam pierde piciorul daca nu ma tratam, eram anul 3 de facultate, urma sa dau licenta si nu voiam sa-mi pierd nici serviciul…dar nu am renuntat la nimic…plecam dimineata la 7 de acasa, pana la 3 eram la serviciu, apoi plecam zeci de km schimband 2 microbuze ca sa fac fizioterapie (si abia ma miscam…mergeam extrem de greu) si ajungeam seara acasa la 10-11…. iar la facultate ma duceam doar la lucrari si examene desi pana atunci fusesem bursiera…dar sa nu o lungesc cu asta…cel mai important de aici este ca relatia cu prietenul se racea din ce in ce mai tare, uneori in loc sa-mi fie alaturi mai rau ma supara si ne certam din prostii…asa ca dupa 2 luni ne-am despartit…a durut enorm dar inncet incet am trecut peste…In acest timp nu am putut sa nu imi “observ” colegul…il priveam din umbra si incercam sa-l descopar, sa-mi dau seama daca ochii lui blajini ma inseala sau chiar este un barbat cu suflet mare. Il vedeam in relatiile cu ceilalti (sefi, colegi, clienti etc) si mi-am dat seama ca este inteligent, educat, linistit si am stiut ca este genul de barbat pe care il vreau langa mine. In curand am ajuns sa fim impreuna (si colegii au contribuit intr-un fel la asta) si pot spune ca de atunci ma consider cea mai norocoasa femeie de pe pamant ca am un asa barbat langa mine. Ne iubim enorm, nu ne-am certat niciodata (ceea ce pentru mine e foarte important pt ca asta demonstreaza ca ne potrivim foarte bine) si avem planuri mari de viitor.
Nu vreau sa va plictisesc as vrea sa va spun cateva motive pentru care ma simt atat de norocoasa ca il am alaturi pe el si am ajuns sa cred ca nimic in viata nu e intamplator. Dumnezeu pastreaza un destin pentru fiecare si uneori chiar si obstacolele si greutatile duc spre ceva bun. Uitandu-ma in urma stau si ma gandesc ca daca nu faceam acea pareza atunci, poate lucrurile stateau altfel azi…asa ca tot raul a fost spre bine…
Va spun din tot sufletul ca il iubesc enorm si stiu ca si el ma iubeste . Cand sunt cu el totul e mai usor, toate problemele au o rezolvare….pt ca suntem 2…si pt ca totul facem impreuna. Ii multumesc ca stie sa ma aprecieze si sa ma pretuiasca asa cum sunt. Pt ca stie sa ma iubeasca si sa ma rasfete, sa ma respecte, sa ma asculte, sa ma inteleaga, sa ma sustina, sa ma ajute. Pt ca imi spune ca sunt frumoasa si dimineata cand ma trezesc. Pt ca atunci cand am gresit ceva ma invata cum e bine fara sa ma certe. Il iubesc pt toate acestea si pt ca e cel mai sensibil ,frumos, inteligent si tandru barbat pe care l-am cunoscut vreodata. Pt ca impreuna suntem si copii si adulti, pt ca atunci cand sunt suparata ma face sa rad….
Lista e foarte lunga….as putea scrie muuult….dar pe scurt pot spune ca il iubesc pt tot ce e el…cu bune si rele….il iubesc….si-l vreau langa mine pt totdeauna….sa-l fac cel mai fericit barbat.
Sunt amintiri frumoase,sunt rani prea dureroase,ele sunt totul,totul e nimic.Mi-am dorit mereu sa scriu o carte despe cum iubirea mi-a distrus viata sau mi-a salvat viata,o carte care sa aiva la continut sufletul meu si tot ce sa intamplat in viata mea.Eram o copila inocenta,o fata cuminte,prea cuminte si ascultatoare care traia din vise si nu intelegea rautatea oamenilor,stateam tot timpul inchisa in camaruta mea mica si invatam .Eram o fire naiva,foarte confidenta si deschisa,vesela,prietenoasa,o fata care isi astepta printul din povesti sa vina pe un cal alb.Primul esec in viata mea ma ranit profund,primul esec profesional,examenul de capacitate pierdut..M-am inchis in lumea mea si am continuat sa plang mult,foarte mult,nopti intregi,apoi zile in singuratatea mea continua.
Am cunoscut printul!Simteam ca traiesc,eram fermecata de frumusetea lui,imi venea sa cred ca nu e real.
Imi spunea cuvinte frumoase de dragoste iar eu simtam ca plutesc printre nori,prima mea iubire,aceea iubire care nu se uita niciodata,Dar printul avea sa ma raneasca.Dezamagita imi doream sa mor,visul meu a devenit un cosmar,plangeam ora de ora,cand mergeam pe strada mi se parea ca il vad,il imploram ca sa ne impacam,cazusem la pat si incepusem sa delirez,el era rece ,atat de rece ca o stana de piatra.Indurera-ta cu machiajul curs pana la barbie am jurat pe treptele bisericii ca o sa ma razbun pentru ce mi-a facut,apoi au urmat zile,luni de chin.Singurul lucru care imi mai alina sufletul ranit era chemarea spre Dumnezeu faceam parte din corul Bisericii.La scoala toti baietii imi spuneau suparacioasa deoarece faceau glume foarte urate si ma suparam,plangeam din orice,si datorita Doamnei Diriginte aveau toti sa ma ocoleasca deoarece ma numeau nebuna,din aceea clipa pana acum,deja au trecut 5 ani,nu am mai avut liniste cu Dansa.Ma descarcam de rani in fata oricui si apoi radeau de mine,ma jigneau.Dupa mult timp am cutezat sa iubesc iar,dar a urmat alta suferinta cruda,iubitul meu ma tradat cu cea mai buna prietena.Am plans foarte mult si tot plangand asa m-am imbolnavit de tot.La scoala nu mai imi pasa daca invatam sau nu,intrasem intr-o gasca de fete rebele,ma apucasem de fumat,si nu m-ai ma duceam nici la Biserica.Mereu eram trista,mereu priveam in neant,dispusa sa imi bat joc de toti baietii,plangeam din ora in ora,era prea trista,mult prea trista,asa de mutl incat cand am auzit ca fostul meu si primul iubit ma inlocuit pentru o fata care o chema la fel ca mine am vrut sa ma arunc dupa pod,el isi serba ziua de nastere,eu plangeam.Dar credinta in Dumnezeu ma salvat.Ma gandeam la ce mi- folosit ca am invatat atat?la ce mi-a folosit ca am fost cuminte?parintii niciodata nu m-au lasat sa imi traiesc viata si nici propriile principiile mele nu mi-au permis.Apoi am aflat ca m-am imbolnavit de depresie nervoasa.Parca nu era de ajuns la cat am suferit eu.Apoi am cunoscut un baiat,dar fara sa iau nimic in serios,sa indragostit de mine,eu aveam de gand sa imi bat joc de el dar cand am vazut ca are suflet bun am renuntat.I-am povestit ce probleme am si ma inteles a fost langa mine mereu,chiar si atunci cand toti prietenii m-au parasit.Am vorbit 3 ani de zile intre timp am facut si o logodna.singurul lui pacat e ca provine dintr-o alta lume,e sarac,mult prea sarac.Fratii mei nu-l suporta ca e sarac si i fac zile fripte,el provine dintr-o familie dezbinata,tatal fiind alcoolist mereu o batea pe mama lui,mai are un frate care sufera de un handicap pentru ca a dat masina peste el cand era mic.taraiesc cu toti intr-o casa saracacioasa si nu au nici macar un pat in plus ,in 3 ani de zile nu am fost niciodata nici macar in vizita.Mai rau e ca parintii lui nu-l ajuta cu nimic,la logodna noastra tatal lui nu a vrut sa vina,este obligat sa munceasca acolo pentru ca are o datorie,el munceste in constructii de la varsta de 14 ani si e singurul care aduce banii in casa,nu poate sa vina la mine in momentele in care din cauza depresiei fac criza,nu avem o casa,de aceea zilele astea am luat decizia sa ne despartim,nu mai pot sa sufar,am suferit prea mult toata viata..el plange mult si spune ca ma iubeste dar nu ma poate face fericita,nu poate sa fie langa mine la greu,si el insusi avand o viata grea.M-ie greu fara el,mi e asa greu sa incep o alta relatie acum,sunt asa derutata,nu mai stiu ce sa fac,dar Dumnezeu stie ce va mai fi…!
O poveste de dragoste nu are niciodata un sfarsit, ea continua sa existe chiar daca cei doi nu mai sunt impreuna, va ramane povestea lor, unica in felul ei ca si ei doi…
Doi copii ce nu se suportau, se impungeau si se tachinau neincetat, atat de diferiti si totusi se iubeau, in felul lor, dar se iubeau. A fost dragoste la prima vedere, un licar de lumina s-a aprins intre ei atat de puternic, incat chiar si acum, cand atatea lucruri, locuri si fapte ii despart, un sentiment pur si drag mai licare in sufletul fiecaruia dintre ei.
Dragostea nu piere niciodata, orice s-ar intampla…
-Hei!
Era el care o văzuse ca prin vis.A lovit-o uşor cu mâna făcută pumn peste umărul gol.
-Hei!
I-a răspuns ea cu gura puţin întredeschisă.Avea buzele uscate cu toate că temperatura era pentru mijlocul lui iunie,începutul lui iulie.
-Cum e?
A întrebat-o el.E întrebarea lui care nu are sens,dar o foloseşte mereu când vorbeşte cu ea.S-au iubit,mult sau puţin doar ei ştiu,dar brusc s-au despărţit şi acum s-au văzut întâmplător după o vreme.Le tremură vocile,mâinile,picioarele,iar trupurile au luat-o razna.Luna-i priveşte.
-E …
şi ar fi vrut sa spună din nou : “Hei!”. S-a gândit ca primul a fost spus ridicol sau nu are sens.De fapt care e sensul lui “Hei!” ? Şi de ce a lovit-o cu pumnul încet?
…E bine.La tine cum e?
Oare nu vede cum o privesc,nu simte cum îmi tremură vocea?Ce mult s-a schimbat!
-E bine si la mine.Am atât de mult de lucru încât nu mai gândesc!…
Gândesc,normal că gândesc,dar nu am avut aşa mult timp să mă mai gândesc la tine.
…Am atât de mult de lucru ,iar proiectele îmi ocupă tot timpul.Iar vara e pe ducă!
-Da.
Mă bucur că a reuşit să aiba o vară mai frumoasă ca a mea.
-Şi vara ta cum e?
A întrebat-o el încet sperând să nu existe un alt el.
-E ok.Citesc,mai ies… e ok.
Adică stau cu cartea în faţă şi mă gândesc la tine.
-Hei!
A murmurat ea din nou şi ochii i s-au umplut de lacrimi.A făcut un “pa-pa” cu mâna şi a dispărut.El a mai rămas aşa o vreme şi a plecat ţinând lacrimile ca pentru sine şi murmurând : “hei!…hei!…”
*
Şi-au spus doar câteva cuvinte cu toate că atât de multe aveau să-şi spună -el nu voia să pară slab,ea voia să-i arate că s-a schimbat.
În drumul lor fiecare s-a gândit la cât de ridicol a părut in faţa celuilalt şi şi-au frământat sufletele,emoţiile,sperând ca celălalt să apară de undeva şi să zică din nou : “Hei!”şi ei vor spune tot ce simt chiar dacă vor fi de-a dreptul de neiertat apoi.Dar s-au amăgit pentru că fiecare a mers in drumul lui obişnuit spre casă;iar casele sunt în direcţii opuse.
*
După un timp ea era din nou în oraş şi l-a sunat să-i spună că a ajuns.Dupa vreo două săptămâni el a vrut sa vina să o vadă la barul la care era.Când el s-a aşezat la masă toţi prietenii ei s-au “evaporat”.Ea zâmbea.De câteva luni preluase modelul francez şi doar zâmbea chiar dacă o deranja ceva.Era convinsă că era şansa ei de a-i demonstra că mai puteau fi o dată împreună şi ar putea fi mult mai frumos.Au mai vorbit o zi la telefon şi într-un final el a întrebat-o:
-Ai vrea să mai fim împreună?
Ea ,chiar dacă el nu o vedea,era roşie de la vârful degetelor până în vârful urechilor,iar inima era la un concurs de atletism.Ar fi vrut să strige :
-Da!Da!Da!
Dar a preferat să spună
-Vorbim când te întorci,miercuri (sau joi).
De data aceasta inima lui s-a aşezat la startul cursei de atletism.I-a spus tăios :
-Da,mai bine vorbim miercuri (sau joi)!
Şi ea zâmbea de parcă ar fi putut citi gândurile tuturor.
*
Ziua de miercuri a fost un calvar.Ea a numărat orele,secundele,minutele (în ordinea asta i-a fost foarte greu),iar lui i-a fost extrem de rău.Într-un final au vorbit şi au stabilit că se vor întâlni … dar nu atunci.
Joi dimineaţă el a sunat-o să vadă dacă a înţeles ce simte şi cum se simte el,iar ea a dat din cap.Nu şi-a dat seama că la telefon nu se vede şi nici nu s-a gândit că el are nevoie de o confirmare.Ea rămăsese cu textul ei : “Fără să ştim că e 24 februarie am vrut să ne vedem.Ar fi trebuit să fie magic,nu efemer.”.Apoi ea a ajuns acasă,dar intuiţia îi dispăruse brusc.Până în acel moment ştiuse că se vor împăca,că se vor ţine de mână,că se vor săruta în ploaie şi chiar a plouat pentru ca ea să se sărute;dar în momentul acela ea nu mai ştia nimic.Apoi şi-a revenit şi i-a scris o scrisoare în care să-l lămurească –ea nu e nepăsătoare- pe care voia să i-o dea în ziua următoare.
Scrisoarea suna cam aşa :
“Dragul meu (daca pot să-ţi spun aşa),
Am preferat să-ti scriu o scrisoare nu pentru că nu ştiu să comunic,ci pentru că ai interveni şi tu,iar eu mi-aş schimba discursul.
M-am gândit toate zilele acestea dacă aş vrea să fim din nou împreună.Sigur că vreau,mai ales că am simţit că ne vom împăca.Nu ştiu să-ti explic asta,dar asta simt. Mai mult de atât,chiar ştiu că va fi mult mai bine dacă amândoi ne vom fi maturizat destul.
Eu cred că e mult mai mult de muncă şi mai puţin timp.Dar hai să luăm asta ca pe o provocare şi să încercăm să ne oferim amintiri frumoase.
Eşti gata să schimbăm trecutul deloc romantic intr-unul fabulous?
Cu drag,Anca”
*
A recitit scrisoarea de mii de ori.Prima oară a spus că şi-a pus sufletul pe tava,a doua oară a gândit că e urâtă,a treia oară i s-a părut hidoasă,iar a patra oară s-a hotărât să i-o dea a doua zi.Oricum nu ştia cum să spună într-un mod plăcut faptul că vrea ca şi el să se implice,să facă lucruri frumoase pentru ea fără ca ea să i le ceară cum făcuse în relaţia trecută.Spera ca el să işi dea seama de toate acestea după ce va citi scrisoarea.
A început să plângă din nou…pentru că nu mai simţea că el o va înţelege sau o va suna.Se simţea un personaj din poveştile ei şi nu ştia ce-i urmează secundei prezente…oricum nu cea viitoare.
*
Si sunt impreuna si se iubesc nebun pe plaje,in orase mari pline de fum…iubirea ne leaga mai mult ca oricand pentru un simplu da spus oportun.
povestea noastra este foarte amuzanta.Intro zi mam hotarat imreuna k prietenele mele am hotarat sa mergem la strand, acolo am vazut un grup de baietzi pe care pusesem ochii,imtreuna k prietenele mele am hotarat sa flirtam si sai cucerim ,ne-am bagat k ei in vorba si am hotarat sa jucam volei, eu vorbisem k fetele dinainte sa ma prefac sa ma lovesc, at am cazut in nisip si am spus k ma doare glezna.Marius a venit repede la mn m-a luat in brate si a incercat sa imi dea primul ajutor,iar eu lam sarutat , A fost ceva uimitor
povestea nostra este foarte ciudata si comica in primul rand. ne-am intalnit in gara, el conducea pe cineva, eu plecam acasa, fiind studenta la Brasov. ca de obicei aveam o ditamai valiza pe care abia o putea ridica, asa ca necesitam ajutor pt a o ridica pe treptele ingrozitor de inalte ale trenului. se gasea de fiecare data cate cineva sa ma ajute, insa acum nu prea avea cine, parca disparuse toata lumea de pe acel peron. dupa nenumarate incercari nereusite si o sumedenie de vanatai, se iveste ca prin minune si ajutorul meu, care mai tarziu urma sa devina jumatatea mea.
) s-a dovedit a fi destul de perseverenta pt el, asa ca intr-unul din buzunarele valizei mi-a strecurat id-ul de mess pe care l-am descoperit acasa dupa cateva saptamani.
mai tarziu am aflat ca inainte de a ma ajuta, imi urmarise toate incercarile zadarnice de a urca valiza in tren, : imi testa perseverenta
asa a inceput povestea noastra!
totul a inceput in liceu… eram colegi de clasa, in clasa a 9 a eram simpli colegi,insa din clasa a 10 andrei a inceput sa ma placa si observam asta din gesturile lui,insa acest sentiment nu era reciproc.
V-ati gandit vreodata ca iubirea poate fi la un click distanta? Ei bine, uneori chiar se intampla,eu eram una dintre persoanele care nu credeau in asa ceva intrucat nu am crezut ca ceva serios se poate lega dintr-o conversatie pe internet…dar e adevarata expresia “niciodata sa nu spui niciodata”. Iubirea noastra a inceput simplu cu o convesatie aiurea despre lucruri banale ale fiecaruia dintre noi, nu vorbeam in fiecare zi poate de 2 ori pe saptamana pentru ca uneori eram chiar deranjati unul de celalalt. Am vorbit astfel putin cateva luni dupa care intr-o zi de vara el a zis ca vrea sa porneasca intr-o excursie prin tara si ca va ajunge si in orasul meu. Eu am zis in gluma ca ii voi fig hid turistic si am sa-l ajut sa se descurce prin oras crezand bineinteles ca a fost o gluma si ca el nu va venii niciodata. Si totusi peste 2 saptamani mi-a cerut un numar de telefon ca sa ma sune atunci cand va ajunge si i l-am dat. Peste 1 sapatamana am primit telefonul ca el e in gara si ma roaga frumos sa-l ajut sa-si gaseasca cazare si daca vreau sa-i prezint si orasul. Fiind libera am zis ca am sa sosesc la gara in 20 min, atunci cand l-am vazut nu mi s-a parut genul de om de care as fi putut sa ma indragostesc dar totusi avea acel ceva ce-l facea interesant…am facut cunostinta in mod oficial. Si l-am condus la o pensiune urmand sa-l las sa se acomodeze si am plecat zicandu-i ca revin.
Intr-o jumatate de ora m-a sunat sa ma intrebe daca vin intradevar i-am zis ca sunt pe drum cand am ajuns la el in mod neinteles m-a luat in brate…am fost foarte surprinsa de reactia lui dar in acelasi timp am simtit o caldura sufleteasca, atata grija si atentie incat as fi ramas mereu parca in acele brate. Cand mi-a dat drumul aproape ca mi-a parut rau dar am schimbat subiectul si i-am prezentat itinerariul pentru cele 2 zile. Au fost 2 zile de vis amuzante, placute ca intre 2 prieteni care se cunosteau parca de-o viata. Atunci cand a plecat m-a intrebat daca eu cred ca ne vom mai intalnii…am zambit si am zis ca nu, credeam ca totul a fost doar un joc de vara inainte de a pleca si-a facut curaj si m-a sarutat mi-a zis ca poate fi sarutul de sfarsit dar el crede ca e cel de inceput si asa a si fost deoarece a revenit mai apoi in fiecare luna timp de un an, ca sa ne intalnim, mereu la fel de atent, de grijuliu, mereu cu o floare si un cadou mai mic sau mai mare. Si asa incet, incet, fara sa ne dam seama iubirea s-a strecurat intre noi si care a ramas inca intre noi si speram sa ramana chiar daca am avut un inceput subred si de neincredere si o distanta de 500 km intre noi am acumulat multe amintiri frumoase si multe clipe de neuitat. Azi suntem impreuna de exact 5 ani, nu ne mai desparte distanta si credem in noi si in iubirea noastra in zilele in care zburam amandoi in fericire. Simpla, moderna cu inceput virtual si neasteptata dar care a rezistat si spunem noi ca va rezista. Asa ca fiti atenti iubirea apare atunci cand ne asteptam cel mai putin si de unde nu am crede poate niciodata, la mine a fost un click…la voi poate va fi o vorba, o privire sau cine stie…poate un alt click trebuie doar sa dati o sansa.
Totul a inceput in liceu… eram colegi de clasa, in clasa a 9 a eram simpli colegi,insa din clasa a 10 andrei a inceput sa ma placa si observam asta din gesturile lui,insa acest sentiment nu era reciproc. In sfarsit el si-a facut curaj sa imi spuna ce simte , era o zi ploiasa , el mi-a trimis un mesaj,sa ma intrebe daca vreau sa fiu iubita lui,eu am luat totul sub forma de gluma si i-am raspuns abia dimineata in drum spre liceu ca nu vreau . In dimineata aceea andrei nu mi-a mai spus nici un simplu “buna dimineata”,asta pentru ca era o persoana orgolioasa. Suparat pentru ca l-am refuzat in week end a iesit in club cu prietenul lui cel mai bun,acesta vazandu-l cat de suparat este a vorbit cu o prietena de a lui si i -a cuplat pana la sfarstul serii.Si astfel dupa refuzul meu , el s-a cuplat cu o alta fata cu care a stat 4 luni.Totusi avand un grup de prieteni comuni , era inevitabil sa nu ne vedem si in timpul nostru liber nu numai cateva ore la scoala ,dar el tot avea aceasi privire clada pentru mine. Dupa toate aceste evenimente am fost mai atenta la comportamenul lui,am incercat sa il privesc si din alta perspectiva,nu doar ca un simplu coleg care imi era simpatic si care reusea sa ma faca sa rad de fiecare data. Incepea sa imi placa si sa imi doresc sa il cunosc mai bine, la sfarsitul clasei a 10 a andrei iar incepuse sa imi spuna ca ma place si ca i ar place sa ne intalnim,eu am intarziat sa ii raspund , l-am lasat sa astepte o saptamana pana sa ii spun ca vrea sa ne vedem.in fiecare zi gaseam o scuza ca sa nu ii dau raspunsul. imi placea sa ma joc cu el, stiam ca asta ii place. A venit si marea zi in care ne am intalnit, am mers la un suc, ne-am plimbat prin parc , dupa care ,m-a condus acasa. Dupa 2 iesiri,am hotarat sa devenim iubiti. desi eu nu simteam nimic pentru el,insa prezenta lui imi placea si ma facea sa ma simt f bine. Timp de 2 luni in care eram oficial iubiti eu am fost destul de rezervata in privinta sentimentelor,desi el imi spunea zilnic vorbe foarte frumoase si dulci,insa treptat am ajuns sa il iubesc foarte mult si am invatat alaturi de el sa iubesc si sa ma fac iubita. Acum avem 4 ani si 2 saptamani de relatie si putem spune ca relatia noastra a pornit ceva mai greu dar a decurs asa de frumos si inca descoperim lucruri frumoase unul la celalalt in fiecare zi , incat putem spune ca fiecare zi care trece din viata noastra devenim tot mai indragostiti .
O poveste de dragoste, asta este ceea ce vreau sa spun acum, majoritatea vorbim despre iubirile noastre, asta este cel mai des articol peste tot.
O iubire inceputa in adolescenta, la liceu, pe bancile scolii, ce poate fi mai frumos de atat.Ne-am cunoscut la o ora comuna de baschet, iar soarta a facut sa dam nas in nas unul de altul, indragostindu-ne la prima vedere.O dragoste sincera de copii care aveau aproape 20 de ani, o dragoste in care am fost doar noi doi, ceva unic.Imi amintesc oricand prima noapte de dragoste din viata noastra, m-am daruit lui, s-a daruit mie, amandoi nemaifiind cu nimeni pana atunci, ce putea fi mai frumos de atat.O poveste de basm, eram nedespartiti peste tot, eram tot timpul unul in bratele altuia, ne sarutam, vai ce saruturi lungi, nimeni si nimic nu credeam ca ne poate despartii.Peste tot vedeam inimioare, era o lume atat de roz, incat imi lua ochii, cand il priveam pe el, tremuram de fiecare data, nu credeam ca poate exista o astfel de iubire, atat de intensa.Ma credeam cea mai norocoasa dupa acest pamant, eram atat de fericita si de cate ori puteam nu ezitam sa ii multumesc Lui Dumnezeu, pentru ca m-a binecuvantat cu o astfel de iubire, mai ceva ca din povesti.Timpul a trecut, anii au trecut, vre-o doi, trei ani, iar povestioara noastra inecepuse incetul cu incetul sa isi schimbe culoarea, sa primeasca acea tenta de gri.Era cea mai cumplita durere sa vad cum aceasta iubire binecuvantata incepe sa se degradeze.Ca sa fiu mai exacta, el se schimbase, nu mai era cel care il cunoscusem, nu imi venea sa cred, incepuse primele jicniri, cat m-au durut, cate lacrimi varsate, iar pe el il simteam pasiv la tot ce se intampla.A doua cauza, au inceput sa intervina persoane intre noi, parintii lui, a trebuit sa accept alte injosiri, reprosuri ca nu sunt suficient de buna.Iar eu ca spuneam nimeni si nimc nu ne poate despartii, deja eram contrazisa.Incepusem sa imi pun semnul intrebarii, trecuse ani si totul devenea aproape negru.In felul asta am incercat sa pun punct la tot.Dupa trei ani si dupa ce a vazut ca m-a pierdut, ca pot sa ma desprind, el brusc a zis ca nu poate traii fara mine, ca se distruge, ca viata lui sunt eu.Doar ca nu mai credeam nimic, din cele spuse de atatea ori si mai de mult de el.In felul acesta ne-am despartit oficial, si cum orice poveste nu are sfarsit, ne-am impacat, am decis sa il iert, mi-am zis ca asa e mai bine, il iubeam nu puteam traii fara el, clipele frumoase erau atat de mult, nu aveam puterea sa renunt la ele.Brusc iar devenisem atat de fericiti, iar ii multumeam lui Dumnezeu,ca totul a revenit la normal, ceea ce este putin spus, eu iar simteam ca plutesc, viata devenise pentru mine ca un dans in doi, doar noi. Dar nu a durat decat cateva zile acest dans, ca apoi sa aflu ca el ma inlocuise in acel putin timp in care am fost despartitit, el atinsese o alta fata, a doua fata din viata lui, eu nu mai eram singura din viata lui, atunci a venit sfarsitul lumii pentru mine, o asemenea tragedie nu am crezut ca se poate intampla, cand totul era atat de perfect.Explicatiile au fost, ca nu putea traii fara mine, ca vroia sa faca ceva sa ma uite si a incercat sa ma inlocuiasca doar ca si-a dat seama ca este in zadar, normal ca acest raspuns nu m-a multumit. A transformat acel basm intr-un cosmar din care eu nu ma mai pot trezii, sunt prinsa in el, am radacini si nu sunt inteleasa de nimeni.Oamenii au devenit reci, stiu sa dea sfaturi ca nu ar fi mare lucru, ca viata nu este roz, desii eu stiu ca am trait acea viata roz, cum poate sa imi spuna cineva ca nu exista? Povestea continua, a mai trecut un an, acei doi copiii de liceu sunt acum, parca peste noapte doi adulti, ne-am maturizat fara sa cerem asta.Eu nu il voi ierta nicioadata, el nu se va ierta niciodata, nici nu se piate a distrus ce era mai frumos, unicitatea, care ii dadea o nota de sfintenie relatiei.Nu pot spune decat ca, ar fi fost frumos ca a doua intamplare sa nu se petreaca, poveste ar fi batut orice film.Continuarea nu o stiu, poate va mai fi, poate nu, i-am multumit de atatea ori Lui Dumnezeu, din pacate in zadar ca erau doar aparente.Viata mea este doar un chin fara de sfarsit.
În fiecare dimineaţă te trezeşti cu un zâmbet pe buze. Mirosul de cafea proaspătă şi o rază de soare ce îţi bate încet în ochi te fac să ai mereu o stare bună. Eu însă, morocănoasă ca de obicei, mă învârt prin bucătărie şi nu îmi găsesc locul. Aş mai dormi, aş mai visa, şi parcă m-aş mai pierde puţin în braţele tale. Dar fugi. Eşti primul care se îmbracă, petreci cel mult zece minute în faţa oglinzii şi mai ales nu eziţi să îmi spui că sunt o leneşă. Ne împiedicăm unul de altul prin casă, ne rătăcim în dulapuri căutând ceva de îmbrăcat. Mai ales eu, căci ştii că mi-e greu de fiecare dată să mă hotărăsc. Şi aşa începe o nouă dimineaţă. N-aş crede că s-ar putea schimba ceva în viaţa noastră aparent monotonă. Şi monotonia asta mă face să mă simt înconjurata de o paradoxală linişte. Chiar şi atunci când ştiu că nu îmi ajunge timpul să savurez cafeaua din ceştile incolore pe farfuriile roz, găsesc totuşi răgazul de a te privi şi de a-ţi spune că te iubesc. În dimineţile de week-end însă, când ştiu, chiar şi prin somn, că alarma nu va mai suna să mă trimită la serviciu, te întrezăresc ridicându-te. De fiecare dată vrei să pară o surpriză, vrei să mă ademeneşti cu aceeaşi cafea şi îmi zâmbeşti de parcă ne-am fi cunoscut cu o seară în urmă. Atunci e poate momentul când monotonia dispare şi orice săptămână mi se pare o nouă săptămână a vieţii noastre. Am şi uitat de câtă vreme locuim împreună, dar de fiecare dată când te privesc dimineaţa îmi doresc să fiu într-un film în care aş putea să zbor peste cinzeci de ani şi să te văd tot aici. Mă mulţumesc însă cu imaginea ta de acum, cu cel care mă înveseleşte când nu-mi găsesc hainele, şi care se amuză de naturaleţea cu care refuz să mă pieptăn înainte de a privi pe geam. Uneori uit cum eram la începuturi. Uit cum îmi era frică să nu îmi invadezi spaţiul, eu, o feministă convinsă, şi mai ales uit cum ţi-ai împrăştiat în casa noastră lucruri ce mi se păreau atât de ciudate încât mi-am promis că voi scăpa de ele cât mai curând posibil, fără să ştii. Îmi dau seama curând că am crescut împreună vreme de câţiva ani şi că deja împărţim mult mai mult decât acelaşi spaţiu de locuit. În fiecare dimineaţă mă trezeşte aerul proaspăt venit pe geamul pe care te încăpăţânezi să îl deschizi, chiar dacă ştii că nu îmi place. Tot atunci îmi spui şi că n-ar trebui să îmi pese, că soarele apare în cele din urmă, chiar dacă iarna se ascunde în căsuţa lui de nori şi uită să ne salute, şi-mi aminteşti că vara e cald. Şi când mă cuibăresc în braţele tale preţ de o clipă, atât cât să îţi simt respiraţia, îmi şopteşti… “Avem şi mâine o nouă dimineaţă”.
“Nici noaptea pamantului, noaptea cea mai mare, nu e noapte, ci doar o umbra intr-un univers de lumina.” – Lucian Blaga
Era lumina cand ne iubeam… O lumina dulce, o lumina care ne interzicea jumatatile de masura, care inlatura orice retinere intreaga, care ne vindeca de otrava, care marturisea cuvintele nespuse in locul nostru, un biet fascicul pal care ne stingea vapaile si ne aprindea sufletele. Nu-mi aduc aminte daca era lumina naturala sau reflexia palida a unui bec amenajat special pentru iluminarea nocturna. Patrundea puternic prin draperii. Ti se aseza jucausa si neobrazata in varf de gene. Mie imi intra in ochi, dar nu conta… avea putere ireala… putea sa ne incalzeasca… Ne-am nascut cu scopul clar in lume de a fi fericiti, de a ne ferici unii pe altii. Nu cunoastem jugul timpului si plutim agatati de un fir de atemporalitate. Lumina era in locul in care trebuia sa fie, cantand muzica pe care o doream, facandu-ne sa vibram in ton cu dansul magic al vietii. Spulbera nebuna parti din trecutul tau, fragmente din trecutul meu. Lumina ne aduce pe amandoi trup langa trup, mana langa mana, simtire langa suflet intr-un prezent continuu in care ne aflam, spre care curgem, pe care nu dorim sa-l dam uitarii. Iubirea pe lumina avea efect magic de fericire deloc intamplatoare. Goana dupa lumina ne face sa fugim de intuneric si sa ne fie teama, dar noi niciodata nu alergam dupa lumina. O aveam de partea noastra, aliat obscur si de nadejde, harazit de un destin cald, parca prea bun si milostiv… Iubirea pe lumina are un precis scop purificator. Lumina ne curata de pacate, de rele si de rautati, ne trezeste la viata si simtire. Noi nu vom fi niciodata condamnati la suferinta. Noi stim cum sa iubim… fara sa ne fi invatat nimeni. Nimic nu ne unea mai bine si mai pe viata decat lumina. Ni se citea cat se poate de banal in priviri si pe buzele carnoase care schiteaza zambete. O vedeam in ochii tai stand alaturi de speranta, inocenta, ranjind nebuna la fiecare ciocnire neprevazuta de iubire, sange, hormoni si iubire. Nimic nu ne face mai frumosi si mai tineri decat o noapte de iubire care ne arata ca nu am uitat sa iubim ca ziua. In semiintuneric, suntem zei ai soarelui. Ne posedam… Nu, nu ne posedam… E prea gresit si prea vulgar cuvantul.. NE APARTINEM. Cu drept nescris pentru o eternitate limitata, cu dorinta trecatoare de a ne apartine si maine. Povestea noastra se scrie asadar frumos si cuminte, real si neprevazut, cu cerneala de lumina. Dar se incheie cu o semnatura mazgalita scrisa paradoxal, realist si brusc cu o cerneala de umbra. Spre final se lasa cortina si se napusteste intunericul. Acum e intuneric bezna. Ne este teama sa ne iubim pe lumina. Sau nu mai iubim. Sau iubim separat. Ferindu-ne privirile, sufletul si trupul de o lumina prea intensa si puternica… lumina de altadata.
Totul a inceput bine.Ne-am cunoscut intr-o zi calda de vara.Eram la un balci impreuna cu o prietena cand…un tip alergend in graba alerga spre mine tot uitanduse in spate.Credeam ca m-a observat asa ca nu ma-m ferit.Impactul a fost cumplit dar placut.Ne-am prabusit la pamant amandoi el,normal,deasupra.Apoi a rupto la goana fara o vorba.Mai tarziu plecand din acel loc al faptei,cineva ma strigat din spate spunandumi sa ma opresc.Am facut astfel,si cu un gest gragut mi-a luat mana in mana lui spunindumi ca in pare foarte rau ca a dat peste mine.I-am acceptat scuzele.Sunt si astazi cu Mircea,tipul cel dragut de la balci!Au trecut 2 ani de atunci sper sa mai treaca multi,multi,foarte multi!!!
La noi totul a inceput aiurea…ca o prietenie pe net
El fiind din Bucuresti, eu din Oradea, nu ne-am gandit la relatie serioasa va dati seama..pana cand la un moment dat s-a aprins “flacara” (asta fiind udpa vreo 2 luni jumate), cand am facut eu primul pas si am pornit singura cu trenul spre Bucuresti……cu o oprire de 2 zile la Cluj la o prietena. Sincer a fost cea mai tare vacanta pe care am avut-o pana acum! Am ajuns la el, dupa doua zile am dat si o fuga la mare..apoi am stat prin Bucuresti vreo o saptamana jumate, si l-am adus si pe el acasa la mine pentru doua saptamani, asta fiind in august anul trecut. A fost superb! Ne-am indragostit, ne iubim mult. Dupa acele doua saptamani, a plecat si ne-am reintalnit aici in Oradea in Decembrie..iar in Martie anul acesta am mers la el, ca sa-l aduc aici cu toate lucrurile lui, pentru ca ne-am hotarat sa ne mutam impreuna 
Ne intelegem foarte bine…la anul vrem sa dam amandoi la Institutul de Magistratura, speram sa fie bine si…sa ne mearga bine in continuare!
O VIAŢĂ ŞI O DRAGOSTE UNICE…
Iată că pe 22 August se împlineşte un an de la căsătoria noastră şi Da! – aşa cum am rostit, împreună, la Starea Civilă – pot afirma cu tărie, convingere şi curaj că mă simt o femeie împlinită şi fericită, care se poate baza pe persoana iubită oricând şi necondiţionat. Şi aceste sentimente vin din respectul, încrederea şi dragostea purtate unul altuia, consolidate în timp, cărămidă cu cărămidă. Din credinţa că există Dumnezeu deasupra noastră, a tuturor şi ne protejează şi veghează Familia.
Abia am ajuns la baza construcţiei Familiei noastre… şi nici atât!
Mă simt ca într-un palat din sticlă, transparent. Nu avem nimic de ascuns, ba dimpotrivă…avem să arătăm lumii întregi, prietenilor şi duşmanilor noştri, o iubire sinceră şi curată, în care cred şi lupt până la capăt. Iar o astfel de iubire doresc din suflet tuturor femeilor. Căci numai astfel poţi muta munţii din loc şi înlătura obstacole pe care viaţa ţi le pune de-a curmezişul ei, vrând-nevrând; căci numai dragostea, respectul şi încrederea îţi pot oferi tăria, ambiţia şi motivaţia de a realiza lucruri, de a construi şi merge mai departe, fără ajutorul ori mila nimănui.
Ce unice şi sublime sunt…
…Gândul că te întorci acasă şi te aşteaptă cineva, gândul că eşti acasă şi aştepţi pe cineva, fiecare zgomot din dreptul uşii care te face să tresari de emoţia că ar fi EL şi abia aştepţi să îi sari în braţe, sărutându-l cu dor!
…Momentele când El te face să te simţi unică şi specială, că eşti doar a lui şi numai a lui, iar împreună sunteţi acea forţă pe care nimeni şi nimic în această lume nu o poate doborî.
…Fiecare zi când eşti când prietenă, când iubită, amantă, copilă răsfăţată – toate pentru El, pentru amândoi. Ne plac rolurile multiple şi palpitante, jocurile in doi! Să înveţi să oferi numai unei singure persoane – Soţul tău- acea diversitate de care are nevoie orice bărbat, până la urmă: momente de tandreţe, pasiune, romantism, masaj, băi cu spumă şi şampanie; umor, dezbateri de tot soiul, palavre şi bârfe în doi, plimbări sub clar de lună, cine romantice, filme, piese de teatru, picnicuri în natură, vizite la prieteni sau rude, călătorii, petreceri…
…Sărbători într-o familie numeroasă, cadouri desfăcute peste tot…Cântece din copilăria noastră, în faţa grătarului ori a bradului de Crăciun, ouă roşii, încondeiate ciocnite de Sfintele Paşti…Râsete, clinchete de pahare închinate în sănătatea celor dragi, albume îngălbenite de vremuri apuse răsfoite iar şi iar…an de an…Căci NU TREBUIE să uităm niciodată cine şi cum am fost, de unde am pornit pe lungul drum al vieţii şi ce am devenit, cum ne-a schimbat şi încotro ne-au purtat valurile tumultuoase ale acestei vieţi.
Să înveţi când şi cum să ceri ceva, cum să îţi prezinţi nemulţumirile, bănuielile ori lipsurile în faţa soţului tău, fără să îi răneşti sentimentele şi orgoliul. Acestea, dar nu numai, sunt dovezi de iubire supremă!
Iar acea fiinţă umană care nu crede sau nu vrea să creadă în puterea şi miracolele dragostei, într-o relaţie solidă, până la moarte şi necondiţionată de nimeni şi nimic, atunci aceasta trebuie să aibă o viaţă tare lipsită de sens şi credinţă; goală, anostă, tristă în desăvârşirea ei. Of, trebuie să fie cumplit să fii egoist sau orbit de orgoliu şi mândrie prosteşti! Poate unii consideră aceste cuvinte simple, adolescentine, “telenovele”, cuvintele unei femei mult prea visătoare ori, cine ştie… fără « creier » (nici măcar nu sunt o iubitoare a telenovelelor, dacă pentru a aşeza pe foaie toate acestea trebuie să fii chiar o admiratoare a lor !).
Este REALITATEA care mă înconjoară zi de zi şi pas cu pas. Este plăcut, cald, confortabil; mă simt în siguranţă, iubită şi protejată – sentimente ce nu le-am mai simţit, trăit până acum.
De aceea mulţumesc soţului meu…
Pentru toate clipele petrecute împreună, pentru fiecare oră, minut şi secundă din viaţa noastră scurse în ritm când lent, suav, când intens şi palpitant!
Mulţumesc pentru fiecare dimineaţă ploioasă, ceţoasă şi friguroasă în care aducea, cu harul şi bunătatea caracteristice, soare strălucitor, razele-i mângâindu-mi şi alinându-mi viaţa, cu o forţă de incredibilă magie şi extaz.
Ce a fost ori ce va fi să fie niciodată nu m-am gândit, prezentul învăţând să trăiesc frumos şi cu intensitate maximă. Acele ore, minute şi secunde – toate, ca un cumul de fapte, vorbe şi trăiri profunde, perfect prinse ca într-un cerc de pasiune arzătoare şi mistuitoare.
El, cu bunatatea şi răbdarea incredibile, cu înţelepciune, în acelaşi timp, a reuşit să aducă ce nu credeam vreodată că se va întampla – acele atingeri blânde de aripi de înger peste sufletul meu, a reînviat fiecare părticică minusculă din al meu trup – ca un firicel de apă revigorant care se extinde şi se împrăştie uşor, readucând la viaţă tot.
Îi mulţumesc pentru fiecare seară fără lună plină, dar în care mă făcea să cred că e acolo, într-un colţ de cer, luminându-ne şi veghindu-ne paşii rătăciţi în noapte…Şi altă seară şi altă zi, aceeaşi poveste de iubire concentrată în capitole – fiecare altfel.
Îi mulţumesc pentru fiecare dimineaţă ce coboara lent peste mine, trezindu-mă cu aroma îmbătătoare şi inconfundabilă a cafelei cu lapte, făcute de El.
Şi iată că rodul dragostei noastre ce creşte în mine şi lună de lună îi simt mişcarea din ce în ce mai intensă, aşteaptă în curând să respire aerul acestei lumi şi să vadă lumina…Lumina Sfântă a Sărbătorilor de Iarnă.
…şi părinţilor mei…
Pentru că m-au născut să întâlnesc Iubirea!
De ce-aş trece prin această viaţă numai şi numai numărând bani sau gândindu-mă cum să-i fac din ce în ce mai mulţi, ce ţoale, telefoane ori cosmetice de “firmă” să îmi mai cumpăr, petrecându-mi timpul numai prin cluburi, baruri, restaurante şi/sau având nenumărate relaţii, iar fiecare eşec să îl consider …”din vina lui”?
Pentru ce şi de ce…fiecare moment greu sau important din viaţa mea, ca femeie/ ca şi cuplu, precum fiecare decizie ca…achiziţionarea unei maşini, locuinţe, propria nuntă, propriul copil, treburile casnice…să ne împingă mereu către “mami şi tati”? Pentru că eu ca femeie/ ca şi cuplu suntem limitaţi intelectual şi incapabili să le facem singuri cu dragoste, dorinţă, ambiţie şi responsabilitate? Pentru că este mai comod pentru noi să ne exploatăm părinţii la nesfârşit, iar noi să ducem o viaţă lipsită în totalitate sau doar parţial de griji?
De ce-aş trăi doar cu mine şi pentru mine, în lumea mea egoistă şi fadă, fără să vreau să împart şi să ofer nimănui nimic?
De ce să nu vreau SĂ AM copii pentru care să lupt şi să-mi dau viaţa, pe care să-i văd cum se nasc, se joacă şi cresc – sub îndrumarea, atenţia, dragostea şi aripa mea protectoare?
Am învăţat alături de soţul meu ce înseamnă SĂ FII o femeie luptătoare, ce înseamnă să te bucuri de lucrurile realizate singură şi “împreună cu El”, cum să nu devii o fiinţă simplă, slabă, fără vlagă, comună şi lipsită de voinţă, cu “talente” aparente.
Iată ce înseamnă fericirea absolută, viaţa – ÎN ACEST MOMENT ŞI PENTRU TOTDEAUNA – pentru mine şi iată ce trăiesc eu zi de zi de 3 ani încoace şi am vrut să împart cu voi, în câteva rânduri.
Ne-am indragostit…incet, pe neasteptate, fara sa ne gandim vreodata ca am vrea sau am putea…Totul a inceput cu o poveste frumoasa de prietenie…Eram colegi de facultate si prieteni…Ne intalneam pentru ca aveam de lucrat la laboratoare impreuna, pentru ca imparteam cursurile sau pur si simplu pentru ca uneori aveam chef sa radem si sa ne distram…Au trecut asa 2 ani de facultate si incet, incet am simtit ca tinem unul la altul fara a defini acest sentiment..Lucrurile au evoluat incet, fara intentii sau limite, de la prietenie la iubire. In anul 4 de facultate ne-am dat seama ca ne iubim si ca ne e bine doar cand suntem unul alaturi de celalt. Eram frumosi, nebuni, tineri…Acum suntem la fel de nebuni, la fel de frumosi si la fel de tineri…Poate putin mai maturi dar la fel de indragostiti…
Oarecum,povestea mea de dragoste,se invarte intr-un cerc al dramei,al iubiri eterne si al fanteziei.Este o iubire ca in filme.Ne-am cunoscut la mare,intr-o zi cand soarele revenea pe cer.Asteptam rasaritul de soare,pe faleza,punandu-mi geanta pe o stanca.Un prieten a incercat sa se urce pe stranca si mi-a dat geanta jos,cazand in mare.El a vazut aceasta intamplare si s-a dus sa o salveze,chiar daca nu a putut reusi.Dar cand a iesit din mare avea geanta in mana.Multumindu-i,l-am invitat la micul dejun.A acceptat bucuros.Dar,saptamana era pe sfarsite,iar iubirea imi acoperea sufletul.In aceste zile,uitasem complet de prieteni,de lumea care ma asteapta,de viata pe care o duceam,in bratele lui ma simteam o alta persoana,o persoana cu adevarat fericita.Cunoscusem fericirea,si deveneam depedenta de ea.El era genul de baiat romantic,acceptand o conversatie intre scrisori.Cand am plecat, am luat numai adresa de acasa,si in fiecare saptamana imi asterneam gandurile pe o coala alba,trimitand si asteptand un raspuns.Astfel,o dragoste adevarata cunoaste perioade dificile in care nu se pot vedea,dar pot comunica.Dragostea te poate lovi mereu,trebuie sa fi pregatit si sa nu ii spui ‘Nu’.
Livia.
La noi a fost mai complicat inceputul ….el ma placea dar eu aveam o relatie asa ca doar ma urmarea si ii placea sa fie in preajma mea … si cu prima ocazie cand a aflat ca eu nu am mai avut prieten vroia sa fie cu mine dar nu stia cum sa mi spuna …era mai timid …Si ieseam afara stateam ore intregi de vorba ascultam muzica amandoi pana intr-o seara cand am inceput sa ne gadilam sa ne jucam si asa am ajuns la primul nostru sarut. . . eu aveam 16 ani si el 18 ani …si asa a inceput o frumoasa povveste de dragoste care continua si acum la fel ca la inceput dupa 5 ani de zile … desi am trecut prin multe impreuna si am luptat mult pentru relatia noastra deoarece la inceput ai lui nu ma vroiau pentru ca aveau impresia ca o sa-l insel , iar mama nu-l vroia ca nu prea avea o situatie financiara foarte buna…dar acum incercam sa ne descurcam cum putem si speram sa ajungem impreuna la batranete …..
Povestea noastra de dragoste este relativ simpla, daca luam in considerare modul cum s-a infiripat si anume, cand l-am cunoscut, acum 2 ani si jumatate, am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare si ca sa-mi ” revin ” din ameteala, m-am asezat la el pe genunchi, i-am spus in fata ca-l plac mult si i-am oferit cel mai dulce sarut din lume si de atunci, am ramas impreuna si anul viitor, planuim sa ne casatorim…Mult succes tuturor!
Iubirea este singura pasiune care te rasplateste cu o moneda fabricata de ea insasi… jertfa.”
Asa imi voi incepe povestea mea de dragoste… povestea care nu s-a sfarsit si care continua si astazi… si va continua pentru totdeauna… pana cand moartea ne va desparti…
Stiu ca suna a fantasmagorie sau a text de adolescent indragostit care este prins in mare “valtoare a vietii”… dar nu e asa! Poate ca este adevarat ce se scrie in carti… si cred… cand aud ca exista sufletul pereche… ca exista oameni care sunt nascuti unul pentru celalalt… nu trebuie decat sa-l cauti … sa-i dai sansa sa-ti intalneasca privirea… caci fericirea adevarata e totdeauna o clipa… iar aceasta clipa poate fi exact acea privire! TRIST… sunt oameni pe acest pamant care intr-o viata nu reusesc sa intampine aceasta clipa… sau nu ii acorda atentia necesara!
Dragostea e “hoata”… te fura… te inseala… dar tot ea este aceea care reuseste sa te faca sa urci pe cele mai inalte piedestale sufletesti… este singura ce te poate salva din lumea asta cruda si plina de negura… “Dragostea este un joc ciudat: sau amandoi castiga sau amandoi pierd!”
Desi am doar 19 ani pot spune ca am fost dezamagita in mod repetat de toti asa numitii “iubiti” si am avut multe dezamagiri, chiar daca par asa noua in domeniu. Fiecare baiat are felul lui de a fi, dar sincera sa fiu inainte sa-mi intalnesc actualul iubit nu m-am gandit nici o clipa ca baietii se difera unii de ceilalti prin comportament. Din moment ce toti imi dovedisera acelasi lucru – ca nu isi doresc decat ceva trecator, fara sa investeasca sentimente – i-am clasificat pe toti intr-un singur cuvant, scurt si la obiect -> PORCI. De 1 an si ceva regret nespus aceasta “eticheta” pe care le-am oferit-o sexului opus deoarece el mi-a demonstrat ca exista si baieti cu capul pe umeri.
Iubitul meu Daniel m-a cucerit cu privirea lui calda si zambetul lui pueril. Nu stiam ce se intampla cu mine si nu vroiam sa ma impac cu ideea ca ma indragostisem. Sa-mi repet greselile la infinit?! Imi jurasem ca nu o sa mai iubesc..
Imi doream sa il revad, dar imi era teama de repercursiuni. Nu vroiam sa mai sufar si nu stiam cum sa ma feresc de a ceda frumusetii lui. Dupa multe insistente – din partea sa – de a ne revedea mi-am calcat intr-un final pe orgoliul prostesc si am acceptat invitatia sa. Initial am vrut sa vin la intalnire cu prietena mea cea mai buna (ea il cunostea si avea sa imi fie mult mai usor sa port o conversatie fara sa ma pierd cu firea), dar cum ea nu a putut m-am dus singura.
Cand i-am revazut ochii verzui ce sclipeau in noapte si zambetul acela dulce mi-am simtit bataile inimii in gat. Ca sa imi stapanesc trairile interioare l-am intrebat timida “Unde mergem?”, iar el mi-a raspuns zambind “Unde vrei, tu alegi.” eu nestiind ce sa ii raspund i-am spus grabita “In parc e bine?”, atunci el nu mi-a mai dat nici un raspuns si am mers asa unul langa celalalt pret de cateva minute in spre directia pe care eu i-o indicasem. Linistea era suparatoare la un moment dat si am inceput sa vorbim despre tot felul de aiureli doar ca sa treaca timpul mai repede. Ajunsi in parc ne-am plimbat, am privit cerul plin cu stele ca doi indragostiti, cand la un moment dat mi s-a facut frig, iar el m-a strans in brate ca sa ma incalzeasca, atunci mi-a dat si primul sarut.
Ma indragostisem, din nou, dar negam lucrul acesta. Orice as fi facut gandul imi zbura la EL. Era singura persoana ce imi aducea zambetul pe buze doar cand chipul sau imi aparea in minte, parca eram sub efectul unui drog puternic si nu, nu era vorba de cannabis sau alte chestii de genul .. era vorba de iubire ..
Dupa 1 luna fara 1 zi de cand ne intalnisem ne-am dus la el – eu, el, prietena mea cea mai buna si un prieten de-al lui. Prietena mea si prietenul lui s-au dus in dormitor la calculator, iar noi am ramas impreuna in bucatarie. Dupa indelungi sarutari si imbratisari el s-a ridicat din pat, evident mie mi-au trecut automat prin minte numai ganduri negre – Am gresit cu ceva ?! Vrea sa ne despartim ?! – dar el a scos din buzunar un saculet micut si l-a intins spre mine. Eu am ramas muta de uimire si nu am stiut cum sa reactionez, iar el ma indemna sa il deschid. L-am deschis usor tremurand .. Inauntru era un inel .. L-a luat din saculet si mi l-a pus pe deget, marturisindu-mi ca niciodata nu se indragostise cu adevarat si ca eu sunt prima si singura persoana ce l-a facut sa isi incredinteze inima cuiva. Dupa ce am auzit acele cuvinte si mi-am vazut inelul pe deget am renuntat la faza de negare in care ma aflam si i-am marturisit ca si eu il iubesc.
De atunci am petrecut mult timp impreuna, eu i-am cunoscut parintii, el la fel pe ai mei, am fost alaturi unul de celalalt cand am implinit 18, apoi anul acesta 19 *eu* respectiv 20 si 21 de ani *el*, am fost impreuna la mare,la Targu Jiu, Filiasi, Alexandria,Telesti(satul natal al tatalui lui,care are un peisaj superb catre Muntii Parang). M-a ajutat chiar sa obtin si permisul de conducere. Ne-am fost alaturi neconditionat si ne-am demonstrat unul celuilalt ca faptele sunt mai importante si vorbesc mult mai mult decat 1000 de cuvinte.
Cu el am cunoscut iubirea adevarata si reciproca, intelegerea, sinceritatea, increderea si respectul.
Am petrecut clipe de neuitat, superbe as putea sa spun, pe care sincer as vrea sa le retraiesc alaturi de el, dar bineinteles am avut si clipe intunecate ce probabil ne-au maturizat si ne-au consolidat relatia. Sora lui Daniel a avut o relatie cu un baiat ce durase 2 ani si ceva, iar acesta din urma a murit intr-un accident de masina (el fiind situat pe locul din dreapta soferului – singurul decedat, in masina aflandu-se trei persoane cu tot cu el). Pierderea lui a afectat atat familia baiatului acela cat si pe noi si familiile noastre. Fusesem impreuna cu sora iubitului meu si iubitul ei la mare si era un om minunat, dar probabil Dumnezeu a avut nevoie de un inger acolo sus. Nu a trecut mult timp de la decesul acelui baiat, insa noi ii vom simtii tot timpul lipsa. Aceasta pierdere ne-a facut sa fim mai puternici si mai uniti, sa realizam ca tot ceea ce avem si ce am facut pana in clipa de fata ni se poate lua intr-o secunda. Pentru clipele de cosmar pe care le-a trait sora iubitului meu eu o admir din tot sufletul, deoarece a avut puterea sa nu recurga la un gest necugetat si si-a inghitit amarul in liniste, demonstrandu-ne ca este o femeie puternica demna de respect si merita toata iubirea din lume pentru cat a suferit. As da orice sa isi recapete fericirea, dar sunt sigura ca iubitul ei de acolo din cer ii va trimite pe cineva care sa aiba grija de ea si sa o iubeasca cum o iubea el.
Imi pare rau ca am scris si aceste randuri pline de tristete, dar am simtit nevoia sa ma descarc. Si probabil ca stiti si voi ca o relatie are si clipe frumoase si clipe mai putin frumoase, poate chiar groaznice ca cele prin care am trecut noi. Important este ca noi din data de 27.03.2009 nu ne-am certat niciodata si am ramas impreuna iubindu-ne pe zi ce trece mai mult si sustinandu-ne reciproc.
Cum toate povestile de dragoste incep cu “A fost odata…” am decis sa imprumut si eu aceasta formula si sa va impartasesc mica mea poveste.
In urma cu trei ani, pe la inceputul lunii octombrie, Diana, tocmai trecuse printr-o pasa proasta din care invatase ca viata nu e asa roz nici la 17 ani si oamenii pot fi schimbatori de la o ora la alta.
El, Gabriel, un tip foarte amuzant si deschis, comunicativ, optimis dar parca putin retinut in privinta iubirii. In lumea lui invatase ca fetele sunt false si pline de interese.
Era seara, in jurul orei 19 cand ea se intorcea de la scoala iar el, afara cu prietenii lui schimbau o vorba.Ea a salutat discret pe unul dintre baieti, un amic vechi.A ramas cateva minute acolo, facand cunostinta cu baietii si schimband cateva impresii despre un eveniment petrecut zilele trecute.
Nimic si nimeni nu banuia ceea ce va urma. Au continuat sa se vada, sa iti descopere [asiunile comune si sa se regaseasca unul in faptele celuilalt.
Au aparut sentimentele si nu dupa mult timp, scanteia ce a aprins flacara iubirii a fost folosita. Cu un gest timid, el a luat-o de mana si a sarutat-o timid in timpul unei discutii.
Relatia a continuat intr-un mod armonios si plin de viata.
Au trecut anii peste ei insa nimic nu i-a despartit si nici nu-i va desparti pana la adanci batraneti.
* Personajele si faptele sunt reale.
Va multumesc!
Sunt amintiri frumoase,sunt rani prea dureroase,ele sunt totul,totul e nimic.Mi-am dorit mereu sa scriu o carte despe cum iubirea mi-a distrus viata sau mi-a salvat viata,o carte care sa aiva la continut sufletul meu si tot ce sa intamplat in viata mea.Eram o copila inocenta,o fata cuminte,prea cuminte si ascultatoare care traia din vise si nu intelegea rautatea oamenilor,stateam tot timpul inchisa in camaruta mea mica si invatam .Eram o fire naiva,foarte confidenta si deschisa,vesela,prietenoasa,o fata care isi astepta printul din povesti sa vina pe un cal alb.Iubirea este singura pasiune care te rasplateste cu o moneda fabricata de ea insasi… jertfa.Dragostea e “hoata”… te fura… te inseala… dar tot ea este aceea care reuseste sa te faca sa urci pe cele mai inalte piedestale sufletesti… este singura ce te poate salva din lumea asta cruda si plina de negura… “Dragostea este un joc ciudat: sau amandoi castiga sau amandoi pierd!”La noi a fost mai complicat inceputul ….el ma placea dar eu aveam o relatie asa ca doar ma urmarea si ii placea sa fie in preajma mea … si cu prima ocazie cand a aflat ca eu nu am mai avut prieten vroia sa fie cu mine dar nu stia cum sa mi spuna …era mai timid …Si ieseam afara stateam ore intregi de vorba ascultam muzica amandoi pana intr-o seara cand am inceput sa ne gadilam sa ne jucam si asa am ajuns la primul nostru sarut. . . eu aveam 15 ani si el 18 ani …si asa a inceput o frumoasa poveste de dragoste care desi am trecut prin multe impreuna si am luptat mult pentru relatia noastra ,si am facut 4 copii frumosii inpreuna.De aceea mulţumesc soţului meu…
Pentru toate clipele petrecute împreună, pentru fiecare oră, minut şi secundă din viaţa noastră scurse în ritm când lent, suav, când intens şi palpitant!
Mulţumesc pentru fiecare dimineaţă ploioasă, ceţoasă şi friguroasă în care aducea, cu harul şi bunătatea caracteristice, soare strălucitor, razele-i mângâindu-mi şi alinându-mi viaţa, cu o forţă de incredibilă magie şi extaz.
Ce a fost ori ce va fi să fie niciodată nu m-am gândit, prezentul învăţând să trăiesc frumos şi cu intensitate maximă. Acele ore, minute şi secunde – toate, ca un cumul de fapte, vorbe şi trăiri profunde, perfect prinse ca într-un cerc de pasiune arzătoare şi mistuitoare.
El, cu bunatatea şi răbdarea incredibile, cu înţelepciune, în acelaşi timp, a reuşit să aducă ce nu credeam vreodată că se va întampla – acele atingeri blânde de aripi de înger peste sufletul meu, a reînviat fiecare părticică minusculă din al meu trup – ca un firicel de apă revigorant care se extinde şi se împrăştie uşor, readucând la viaţă tot.
Îi mulţumesc pentru fiecare seară fără lună plină, dar în care mă făcea să cred că e acolo, într-un colţ de cer, luminându-ne şi veghindu-ne paşii rătăciţi în noapte…Şi altă seară şi altă zi, aceeaşi poveste de iubire concentrată în capitole – fiecare altfel.
Îi mulţumesc pentru fiecare dimineaţă ce coboara lent peste mine, trezindu-mă cu aroma îmbătătoare şi inconfundabilă a cafelei cu lapte, făcute de El.
Povestea mea de dragoste a inceput simplu , eram doar 2 copii pe atunci , 19 august 2009 atunci cand cerul s-a deschis si soarele mi s-a aratat intradevar , a fost ceva simplu , eram la meciul de fotball a unui vecin , si era cu el in echipa , dupa prima privire care ne-a sagetat pe amandoi in piept , am stiut ca el este alesul , dupa meci , meciul fiind castigat , a venit instant la mine , chiar daca era obosit , si transpirat … m-a intrebat doar cum ma cheama , mi-a zambit duios , si am inteles ca restul vine de la sine , ne-am intalnit peste 2 zile intamplator pe strada , am intrat in vorba , el m-a invitat la o plimbare prin oras , timpul parca cu el nu mai trecea , era statornic , totul a inceput cu un sarut , o adevarata poveste de dragoste , care are si astazi aceasi flacara . Am fost 2 necunoscuti , si am ajuns sa avem propriul roman pe parcursul a 2 ani de zile , oricum “to be continued…”.
Viaţa e un lucru ciudat şi greu de înţeles. Uneori sunt convinsă că Dumnezeu ne-a lăsat pe acest pământ doar din cauză că se plictisea prea tare. Eu îl văd ca pe un fel de Martin Scorsese modern şi cu un teribil simţ umorului. Dar atunci când m-a creat pe mine, a fost total lipsit de imaginaţie, însă extrem de ironic. Până în acest moment viaţa mea a fost ca şi o comedie de cea mai proastă calitate, la finalul căreia publicul aplaudă totuşi din bun-simţ faţă de prestaţia actorilor. Însă, probabil nici în filmul despre viaţa mea nu aş primi rolul principal. Şi o să vă explic imediat de ce.
Am 28 de ani. Tânără ar zice mulţi. Însă în aceşti 28 de ani nu am realizat nimic. Sunt cea mai nesemnificativă persoană pe care o veţi cunoaşte vreodată. Nu am prieteni, zilele libere mi le petrec doar în faţa televizorului sau cu nasul în cărţile mele de psihologie – facultatea pe care am şi urmat-o timp de doi ani – cu rudele nu prea ţin legătura, părinţii abia aşteaptă să mă mut din casa lor, nu îmi spun asta, însă o simt eu; dar îi înţeleg. Iar colegii de servici probabil nici nu ştiu cum mă cheamă. Sunt prea întunecată şi posomorâtă ar zice probabil cu toţii, în cor, dacă i-ai întreba ce părere au despre mine. Iar eu, nici măcar eu nu i-aş contrazice, căci ştiu că au dreptate. Aş putea începe acum să mă plâng, să vă spun că motivul pentru care sunt atât de nefericită este tocmai această ciudăţenie, această batjocură – recunosc, exagerez un pic – numită viaţă. După ce am pierdut cel mai important motiv pentru a trăi mi-am pierdut şi dragostea de viaţă şi am devenit o femeie ursuză, îmbătrânită înainte de vreme şi groaznic de nefericită. Ah, şi uitasem să vă spun care este cel mai mare defect al meu: sunt total lipsită de personalitate. Aş fi în stare să las pe cineva să mă calce de-a dreptul în picioare fără să suflu absolut niciun cuvânt. Din această cauză nu mă respectă nimeni.
Însă, în apărarea mea, aş putea spune că nu am fost mereu aşa. Cândva, în urmă cu vreo 8 ani, eram cea mai fericită femeie din lume. Aveam absolut totul. Eram tânără, frumoasă şi mai presus de toate îndrăgostită. Îndrăgostită la nebunie de cel mai bun bărbat pe care îl cunoscusem vreodată. Numele său era Cosmin şi era cu doi ani mai mare decât mine. L-am întâlnit pe holurile facultăţii. Îmi amintesc atât de bine acea zi! E ciudat cum, un singur lucru, în aparenţă atât de nesemnificativ poate schimbă aşa de mult viaţa unor persoane. Dacă nu ne-am fi întâlnit atunci, oh Doamne, de nu ne-am fi întâlnit totul ar fi fost atât de diferit acum. Şi totuşi, poate că nu aş fi cunoscut dragostea adevărată, dacă nu ar fi apărut Cosmin în viaţa mea.
La prima întâlnire, pe care trebuie să recunosc, am acceptat-o cu greu, deşi mă fermecase în totalitate, am mers la un film. Chiar nu îmi mai amintesc cum se numea filmul, dar trebuie să fi fost ceva romantic căci, dragul de el, încerca din răsputeri să mă impresioneze. Nu ştia el pe atunci că reuşise de fapt căci, în următoarele săptămâni nu mă mai puteam gândi decât la el. Cu prietenele mele, şi erau destul de multe în vremea aceea, nu mai există alt subiect de conversaţie decât Cosmin. Erau convinse că în scurt timp o să ne căsătorim, dar viaţa ne rezervase cu totul altceva.
După două luni l-am prezentat părinţilor. L-au plăcut foarte mult. Chiar şi-ar fi dorit un băiat însă, după naşterea mea, mamă a suferit nişte complicaţii, nemaiputând să rămână niciodată însărcinată. Aşa că îl considerau pe Cosmin fiul pe care şi l-au dorit, însă nu l-au avut.Mă bucurăm mult când vedeam că sunt atât de apropiaţi, mai ales Cosmin şi tata. Mai tot timpul aveau câte ceva de meşterit la vechea noastră Dacie.
Totul ne mergea foarte bine. În doi ani de zile nu cred că ne-am certat vreodată. Ne hotărâsem să ne căsătorim imediat ce terminam şi eu facultatea. El absolvise deja şi se angajase ca agent imobiliar. Chiar începuse să se descurce cu banii, nu mai depindea financiar de părinţii lui. Aşa că, atunci când am aflat că sunt însărcinată am fost convinsă că voi avea sprijinul bărbatului iubit. Mă gândeam că o să să închirieze un apartament pentru noi, şi că, de acum încolo vom fi pe cont propriu. Însă, când a auzit vestea cea mare Cosmin a avut o reacţie total diferită de cea la care mă aşteptasem eu. La început calm, mi-a zis că nu putem creşte un copil, noi fiind încă prea tineri şi neexperimentaţi şi că, să aduc pe lume un copil acum, în aceste condiţii ar fi o mare prostie. Cel mai bine ar fi, a zis el, să avortezi copilul acum,cât e încă devreme. El nu va simţi nimic, nici tu. Dar văzându-mi îndârjirea, pentru că eu nu aş fi renunţat la copilul meu nici în ruptul capului, s-a enervat îngrozitor, mi-a zis că sunt proastă şi că vreau să-mi distrug viitorul. Mult timp nu m-a mai vizitat Cosmin după acel episod. Eu m-am văzut nevoită să renunţ la facultate, căci îmi era foarte rău. Zilele le petreceam mai mult în pat. Părinţii mei sufereau foarte mult când mă vedeau atât de singură şi îndurerată. Şi eu sufeream la rândul meu, mai mult din cauza lui Cosmin care practic mă abandonase. Nu puteam să-i înţeleg egoismul.
După vreo trei luni de suferinţă am primit şi primul semn de la Cosmin. Mă ruga să-l iert şi să-l primesc înapoi. A zis că regretă enorm ce s-a întâmplat şi că speră să reuşesc să trec peste cearta noastră. Eram foarte speriat, ştiu că nu e o scuză, însă sper ca tu să mă înţelegi. Căci tu, în lumea asta, mă înţelegi cel mai bine. Mi-a promis că va căuta un apartament pentru noi şi că imediat ce se întoarce acasă – era la Braşov pe atunci – ne vom căsători. Deşi iniţial nu am fost de acord, am acceptat totuşi cererea lui, mai ales din cauză că îmi doream un tată pentru copilul meu.
Ziua în care el trebuia să revină acasă este şi probabil va rămâne cea mai urâtă zi din viaţa mea. O zi ploioasă şi mohorâtă de toamnă. Totul era trist în jur, parcă natura incerca să mă avertizeze, însă nu mi-am dat seama şi oricum nu puteam face nimic pentru a opri dezastrul ce avea să se întâmple. Nu dormisem deloc cu o seară în urmă, nu doar din cauza emoţiilor, deşi existau şi ele – căci aveam să-l văd pe bărbatul iubit după mai bine de trei luni – ci mai ales din cauză că îmi fusese foarte rău. Chiar şi dimineaţă mă simţeam îngrozitor de slăbită, cred că aveam şi temperatură, însă nimic nu mă putea împiedica să alerg până la gară în aşteptarea iubitului meu Cosmin. Am ajuns acolo cu 20 de minute înainte de sosirea trenului. Şi am aşteptat, cred că mai mult de două ore însă trenul încă nu ajunsese. Ceea ce la început părea o banală întârziere începuse să mă îngrijoreze. Am fost la un ghişeu să cer informaţii despre trenul în cauză iar operatoarea, o doamnă foarte amabilă mi-a zis că a fost un mic accident feroviar şi că nu au fost victime. Dar informaţia pe care doamna amabilă mi-o dăduse era cum nu se poate mai greşită. Accidentul fusese unul extrem de grav, în urmă căruia 50 de persoane, inclusiv Cosmin, îşi pierduseră viaţa. Lucrul acesta aveam să-l aflu mai târziu la ştiri.
Vestea pierderii lui Cosmin m-a adus într-o stare letargică, din care mi-am revenit pentru ca, în scurt timp să sufăr o cădere nervoasă. Am încercat să mă sinucid, de două ori, înghiţind pastile, însă părinţii mei au chemat salvarea la timp. Viaţa mea fusese salvată, însă nu şi cea a bebeluşului. Am pierdut copilul după aproape şapte luni de sarcină. Regret enorm că nu am ştiut să preţuiesc singurul lucru care îmi rămăsese de la Cosmin. Acum e însă prea târziu….
***
Şi aşa, dragii mei cititori, v-am spus pe scurt, căci 1500 de cuvinte e extrem de puţin atunci când ai atât de multe de spus, povestea vieţii mele. Nu ştiu cât de frumoasă sau de romantică vi s-a părut, nu ştiu nici dacă este cea mai emoţionantă poveste de dragoste sau o adevărată dramă, nu ştiu dacă sunt o actriţă demnă de Oscar sau dimpotrivă aş câştiga Zmeură de Aur. Nu ştiu nimic din toate astea, nici nu îmi doresc să ştiu. Sper doar că v-am capturat atenţia pentru câteva minute şi că nu v-am lăsat un gust prea amar!
Pot spune ca momentan sunt cea mai fericita ca pot sa il iubesc pe el si ca am invatat ca atunci cand ai o persoana draga langa tine trebuie sa pretuiesti fiecare clipa pe care o petreceti impreuna. Povestea mea de dragoste e una demna de o telenovela, cu final fericit bineinteles. Ne-am cunoscut acum 4 ani, pe messenger. Nimic neobisnuit si poate chiar banal, insa din prima clipa cand am inceput sa vorbim am simtit ca ceva ne leaga. Dupa cateva luni bune de discutii interminabile pe messenger, atat de interminabile incat ajunsesem sa mananc in fata calculatorului numai sa pot vorbi cu el, ne-am intalnit in sfarsit. Mi-a fost atat de drag de el de cum l-am vazut incat in momentul in care am ajuns acasa i-am trimis un sms si i-am spus ca m-am indragostit ( lucru pe care nu l-am mai facut niciodata si pe care puteam sa jur ca n -am sa-l fac niciodata). Bineinteles la scurt timp am hotarat sa fim impreuna insa la o luna dupa asta, el a spus ca ar fi mai bine sa ne despartim pentru ca inca mai tinea la fosta lui prietena cu care avusese o relatie de lunga durata. Am suferit enorm desi nu trecuse mult timp insa eu eram foarte indragostita si mi se parea cel mai frumos lucru care mi se intamplase vreodata. Dupa inca alte cateva luni in care am cam racit relatia..a fost ziua lui si m-a invitat si pe mine. La un moment dat, a inceput o melodie mai slow asa iar el m-a invitat la dans si in timp ce dansam a inceput sa-mi spuna ca i-am lipsit si ca ii pare foarte rau ca a renuntat la mine si bineinteles ne-am impacat. Totul foarte bine si frumos pana cand un “binevoitor” prieten de-al sau a inceput sa bage strambe despre mine, iar el a crezut si ne-am despartit. Am suferit enorm…Dupa iar alte cateva luni ne-am impacat si la fel ne-am despartit pentru ca la acel timp el era foarte influentabil si credea toate prostiile care i se spuneau. Am fost distrusa, ma simteam oribil…imi daduse papucii de 3 ori si niciodata nu avusese un motiv intemeiat. Nu puteam sa-l inteleg si am decis sa incerc sa-l uit pentru ca deja incepusem sa cred ca si-a batut joc de mine. Dupa aproximativ un an ..ne-am intalnit intamplator intr-un club iar eu cu vreo 2 paharele la bord am avut curajul sa-l scot afara si sa-i spun tot ce aveam pe suflet: ca am suferit, ca il iubesc, vroiam explicatii…Si el mi-a spus simplu : m-am despartit de tine pentru ca eram copil, vroiam sa umblu cu alte fete si nu puteam din cauza ta, pentru ca tu esti o fata prea buna si nu meritai sa te insel. Din acea seara suntem impreuna, am facut acum o luna 2 ani si suntem cei mai fericiti. Iar el…e cel mai tandru si cel mai iubitor baiat pe care l-am vazut vreodata si recunoaste si mereu imi cere iertare ca m-a facut sa sufar si ca nu meritam tot ceea ce s-a intamplat. Si ce e cel mai important : am invatat ca daca ti-e scris sa fii cu o persoana, ai sa fii indiferent de lucrurile care se intampla intre voi si de aici cred si faptul ca ne e scris sa fim impreuna. Iar el acum e plecat la mare , sa munceasca si eu nu mai pot de dorul lui
A fost intr-adevar mana destinului …..pe care fiinta mea in totalitate rationala il nega cu totala convingere pana atunci. Treceam printr-o perioada grea (baneste si nu numai….mi-au taiat apa,gazul si lumina cu toate ca platisem mare parte din datorii, o boala cronica,de-o seama cu mine aproape isi arata din nou coltii, nu mai aveam bani nici de o coaja de paine, era frig, faceam naveta cu ‘nasu’ dar am fost ‘debarcat’ intr-un oras cenusiu, de unde -parca in ciuda mea- veneau si cumparau bilet de la casa tigani murdari, tot felul de oameni pe care ii consideram pleava cea mai de jos a societatii.Era picatura care umpluse paharul…deja incepuse sa nu-mi mai pese….de nimic. Dar nu, eu eram sub ei…….Ajuns in oras cu chiu cu vai lucrurile au inceput sa se indrepte deodata. Mi-a iesit in cale o tinara care facea promotii la paine se deschisese un magazin nou si oferea cate o paine gratis. Am fost atat de entuziasmat incat i-am cerut domnisoarei nr de telefon (in speranta ca voi face rost de bani). a doua zi am castigat 2 bilete la film la o tombola.Am mai castigat vreo 4-5 concursuri (nu castigasem niciodata nimic pana atunci) Au inceput sa vina usor usor si banuti din vanzarea produselor castigate……Am invitat-o in sfarsit la film pe Catalina si – lucru de-a dreptul de necrezut tinand cont de cat de bine arata ea si cat de distrus eram eu in momentul in care ne intalnisem prima oara–neras, transpirat, haine destul de saracacioase, si brunet pe deasupra……Pur si simplu visam. Totul a fost perfect de atunci ….aproape, problemele financiare nu au disparut intru totul dar …pur si simplu nu-mi mai pasa. Privind in viitor deja se intrezareste o nunta superba si……….
Am avut o bucata de viata in care priveam cu dispret filmele in care, in scenele de inceput, unul dintre personaje lansa replica „nu mai am curaj sa iubesc„. Cu inocenta varstelor fragede, acuzam scenaristul de blazare. Cu siguranta pe care ti-o dau stocurile enorme de sperante ma revoltam de-atata deznadejde. Pentru ca, pe-atunci, oricat de amar mi-ar fi fost plansul de la finalul vreunei iubiri mai mult sau mai putin inchipuite, eu stiam ca voi iubi din nou. Ca nu peste mult, vor rasari iarasi curcubeele peste inima mea.
Au trecut ani pana cand teama in fata unei noi iubiri nu mi s-a mai parut atat de putin plauzibila. Si-apoi timpul s-a rasucit nemilos si mi-a dat si mie acces la toate intelesurile disperarii. Nu mai am curaj sa iubesc, mi-am spus si eu, o vreme, folosind cuvintele banale auzite odinioara. Si chiar n-am mai avut. Cu reflex jalnic, de animal batut, am invatat sa nu mai cred. Sa depistez minciuna si tradarea inainte ca ele sa fie comise. Sa miros pacaleala si sa imi rezerv satisfactia – paguboasa- ca, de data asta, n-am mai asteptat sa ajung la revelatia amara. Sa ma prind ca in discursul cabotin-inlacrimat al celui din fata mea, care se grabea sa se prezinte ca un om tradat, speriat, si el, de ranile trecutului, se ascunde, de fapt, aproape intotdeauna, cate o alta incalceala amoroasa, cu o alta femeie tinuta si ea in asteptare¦ Si sa fug de durerea si de umilinta competitiei in care cei mai multi barbati te obliga sa te inscrii, ca sa ajungi tu posesoarea trofeului care sunt ei insisi.
O vreme, am stat deoparte si mi-am impus sa privesc de pe margine. M-am inchis in cercul meu de foste neveste disperate si mi-am trecut zilele militand pentru noncompromis, si noptile rugandu-ma sa pot evada din plans, si din cadere, si din singuratate. Dar acum cred din nou. Stiu ca dragostea aceea curata, pe care ai visat-o cu vis de fecioara, se intoarce la tine candva. Am simtit ca iubirea dintai nu se lasa invinsa si ca are puterea ca, peste ani, peste deziluzii si rataciri, sa ti se arate si sa ti se ofere din nou. Inca o data. Ultima data. Si, in noaptea dintre ani, cand si sotii blazati si indragostitii norocosi se saruta sub vasc si se promit unul celuilalt pentru anul cel proaspat, eu m-am lasat luminata de revelatia intoarcerii la primele intelesuri. La cele uitate, la cele curate.
Am 16 ani si-mi astept iubirea dintai. Nu ma tem de nimic, si nu ma indoiesc de noroc. Barbatul meu, cel pe langa care, din pacate si din intamplare, am trecut odinioara fara sa ma opresc, se va intoarce la mine. Si vom fi noi doi, singuri pe pamant, pregatiti sa ne incepem viata. Si pregatiti sa ne incheiem viata, unul langa altul, umar langa umar, destin in destin, inima langa inima.
Ma intreb, in nestire, in aceasta bucata de viata pe care-o strabat, ce se intampla cu noi de ne-asezam, cu sau mai mult fara voie, sub semnul iubirii si, implicit al sfasierii, sub semnul cautarii, al amagirii, al dezamagirii. Sau, la o mie de ani o data, sub semnul miraculos al fericirii. Ce resorturi nebune exista in noi si ne alunga de langa blazare, de langa renuntare, ne scot din singuratate, ne tin treaza puterea de-a cauta, inca si inca o data, donquijotesc si splendid, mori de vant, pocaluri sfinte, mari iubiri pentru eternitate?…
“Nu stiam nimic despre el. Nu stiam daca e frumos sau urat, daca e tanar sau batran, daca e singur sau insurat. Dar tonul cuvintelor sale, constructia frazei, ritmul in care isi randuia argumentele, imi conturau portretul unui barbat perfect, dupa care incepusem sa tanjesc pana la durere.
Si m-am intrebat atunci, ce mecanism ciudat declansaza dragostea, daca te poti indragosti fara sa fi vazut vreodata un om, fara sa-i stii parfumul, fara sa ai habar ce contur lasa umbra lui pe pamant? Daca nu i-ai zarit niciodata mainile, insa te-ai lasa fericita ucisa de ele, dupa ce i le-ai saruta, cu evlavie? De unde izvoraste iubirea? De ce, de-atatea mii de ani, se spune ca femeile ravnesc frumusetea barbatilor, ca poftesc la banii lor, ca se-ndragostesc de reputatia celor langa care vor sa ramana, iar eu sunt gata sa imi amanetez viata si moartea intr-un schimb de cuvinte, daca omul cu care vorbesc stie sa-si pudreze vorbele cu praful de aur al sperantei ca vom fi fericiti, sa le aseze in pagina cumpatat si elegant, in asa fel, incat sa mi se arate o viata in care vom purta dialoguri serene?¦
Cat de mult am ajuns sa traiesc prin cuvinte, daca am putut sa ma indragostesc de un om intr-un schimb de e-mailuri si apoi, intr-o singura noapte, in prima noastra noapte de dragoste in care, fara sa ne atingem, ne-am inceput povestea scriindu-ne mesaje pe telefon?¦”
Povestea mea de dragoste a inceput acu’ mai bine de un an jumate’. Desi teoretic, cred ca a inceput inca dinainte sa ne fi vazut fata-in-fata ceea ce inseamna ca a inceput acum vreo 3 ani. Punctul nostru de legatura a fost sora mea care plecata din oras la facultate si-a facut un bun prieten, despre care obisnuia sa imi povesteasca din cand in cand. Om de treaba, prieten de nadejde, tanar plin de viata si de energie. Totusi nimic care sa imi atraga atentia in mod special. Mi-am ridicat sprancenele a curiozitate abia cand am auzit ca baiatul se da mare celibatar si se si tine de cuvant. Desi era inconjurat de fete frumoase, toate ii erau nimic mai mult decat prietene si rezistase oricarei tentatii de a se fi implicat in vreo relatie. Eu, adolescenta cu multe filme siropoase vazute si zeci de povesti de dragoste citite, asteptam momentul in care sora-mea sa-mi povesteasca despre fata care l-a prins in mreje. Mi-era greu sa cred ca nu va aparea fata care sa-i calce in picioare crezul cum ca nu merita sa-si bata capul cu toanele si capriciile unei femei, in schimbul sufletului cald pe care l-ar fi avut aproape. Barbatii vaneaza, dar femeile cuceresc. Aveam sa fiu mandra de acea fata pentru ca dupa un an de cand auzisem de el, se tinea tare pe pozitii. Nu m-am gandit niciun moment ca as putea sa-mi incerc norocul intrucat eram la 200km distanta plus ca la vremea aceea eram implicata intr-o relatie pe care n-as fi riscat-o pentru un capriciu. El m-a vazut pentru prima oara intr-o fotografie pe care i-o dadusem sora-mii sa nu cumva sa ma uite, odata plecata de-acasa. I-a placut poza, dar diferenta de varsta a eliminat dorinta de a ma cunoaste mai mult. Am ajuns sa facem rost de id-urile de messenger in urma unui proiect pe care il avea in desfasurare pe atunci si din an in paste mai aveam cate o conversatie rece. Apoi, prin iarna, relatia mea se destramase, iar de tanarul student celibatar cam uitasem. In toamna mi-am adus totusi aminte de ziua lui, element cheie in desfasurarea evenimentelor pentru ca asta l-a facut pe el sa isi ridice sprancenele a curiozitate. De atunci conversatiile au devenit mai dese si mult mai lungi. Pentru prima oara am facut schimb de fotografii, pt ca nici macar nu stiam cum arata. Din conversatii lungi am trecut la conversatii foarte lungi. Ne pierdeam noptile in fata calculatorului si ajungeam de fiecare data cu ochii rosii de nedormita la scoala dar cu un zambet larg. La vreo luna, am decis sa ne si intalnim. A fost prima zi a relatiei noastre. Si acum, dupa atat timp petrecut impreuna inca mi se spune ca sunt iubita, ca sunt cea mai frumoasa femeie din lume, ca sunt singura din zeci care a topit o inima rece (si usor misogina), ca i se inmoaie picioarele cand urmeaza sa ne intalnim si se emotioneaza stand langa mine. Cum sa nu-l iubesti?
IRINA,am citit povestea ta…intr-adevar foarte trista…Nu meritai sa suferi atat,insa din pacate nu putem alege prin ce fel de incercari suntem in stare sa trecem.Am descoperit insa ca avem multe lucruri in comun…nu mai conteaza ce si cum…iti doresc tot binele din lume.Te imbratisez cu drag!
Pana mai ieri, conduceam foarte regulamentar un destin nici prea extravagant, dar nici prea ravasit, oricum asa cam de mana a doua, pentru perioada de criza. Ce-i drept inca mai plateam pentru el niste rate convertite la bursa dorintelor, in aspiratii, nici prea joase, dar nici prea inalte. Si mergeam asa zilnic pe Strada Asteptarilor cu giratorii nici prea mici, dar nici prea mari… Eram in cautarea unui rost in zona Viata. Cand deodata, la intersectia Strazilor Intamplare cu Destin, imi apare, brusc, in fata, un tanar extrem de visator.Si pentru ca inima imi scapa de sub control, nefiind unsa de ani buni, am intrat cu privirea partea dreapta drept in privirea lui partea stanga. Culmea, el mai stapan decat mine pe situatie, a vrut sa evite socul impactului vizual, dar a sfartecat cu buzele, fix din buzele mele.
Cum nu e greu de inchipuit, la un asemenea “accident” se cereau urmate procedurile firesti: rata indragostelii in momentul producerii impactului, gradul de (ne)vinovatie al pietonului si, in cele din urma, stabilirea contraventiei…
Insa, cum la capitolul Dragoste, justitia hazardului chiar e oarba, dupa sapte ani, procesul nostru e inca pe rol la tribunalul Indragostiti din Sectorul Pana Ce Moartea Ne Va Desparti.
Ah, ranile in urma incidentului au fost superficiale, dar au lasat urme adanci, mai ales pe inelarul de la mana stanga.
Si, paradoxal, intre timp situatia amandurora s-a schimbat… in bine. Astazi, conducem impreuna, extrem de regulamentar, un destin comun, numai bun pentru depasirea oricarei situatii de criza.
povestea noastra a inceput acum 1 an si jumatate ..ne`am cunoscut printr`un fost coleg de liceu si cel mai special a fost k m`a vazut in albumul de sfarsit de liceu…am vb la telefon ne`am intalnit si ne`am placut. A fost dragoste la prima vedere pot sa spun.Pe el il cunosteam asa din vazute fiind cu o fosta colega din clasele mai mici. Suntem ff fericiti. As dori sa ma vada in acesta Tunica sau cel putin dandu`ma cu acesta crema…ar fi minunat doar noi doi si marea:X:X:X:X….Va multumesc
Pe cat de banala a fost povestea noastra, pe atat de intense au devenit sentimentele dupa 14 ani. Cu alte cuvinte nu a fost dragoste la prima vedere, ci intalniri mai mult sau mai putin amicale intre doi tineri cu oarecare experienta de viata, care, s-au intalnit in momentul potrivit. Amandoi ne doream acelasi lucru: o relatie serioasa, sincera, in care sa primim si sa oferim respect si iubire.
Povestea noastra de dragoste a inceput acum 7 ani cand eu eram o adolescenta de 16 ani , si inca mai continua sa fie si in ziua de azi, impreuna am trecut prin momente frumoase dar si grele,amundoi incapatanati dar in acelasi timp iubareti.Cea mai frumoasa zi din relatia noastra a fost in luna mai anul trecut cand undeva langa tamisa in londra sub un copac plin de luminite stand pe o banca iubitul meu imi cere sa ii fac o poza, dar surpriza in poza apare in genunchi si cu un inel in mana
)) a fost o zi speciala.Intr-o relatie intotdeauna trebuie sa egziste respect,intelegere si cel mai important veselie, sa te bucuri in fiecare zi de ce ai langa tine chiar daca viata uneori e grea.Cam asta e povestea si parerea mea sper sa va placa pupici
In viata mea era liniste. Eram singura si eram happy. Nu imi cautam pe nimeni. Atunci a aparut el. O persoana tare ciudata, o persoana misterioasa si care m-a facut sa vad daca e doar o masca de a lui sau e chiar asa de nesuferit. Nesuferit era si mai e si azi dar eu il iubesc. De atunci sunt “si mai happy”. Pentru el nu conteaza vorbele, faptele, actele vorbesc. Au trecut 5 ani de atunci si inca il descopar. De cand sunt cu el, viata mea s-a schimba datorita lui. Am trecut prin multe si stiu ca vom mai trece. Am trecut peste multe, i-am iertat mult si o sa ii mai iert. Si el la fel. Amandoi am gresit in relatia asta dar amandoi am stiut sa mai acordam o sansa. Eu zic ca asta e dovada de iubire.. Suntem diferiti, din multe puncte de vedere. Eu cred ca asta e secretul. Povestea noastra de iubire e speciala pentru noi, nu vreau sa o descriu in lux de amanunte pentru ca nu o sa mai para speciala. In ochii mei e speciala, e unica, in ai lui o descopar.
Povestea de iubire , trebuie sa inceapa atunci cand “el” si “ea” se afla la momentul potrivit. E posibil sa apara o alta “ea” pe parcurs, degeaba, e tarziu, nu-l cunoaste. Citeste si printre randuri…
Dragul meu, De la tine am invatat ca, atunci cand cuvintele se ascund, vorbeste si tacerea; ca mainile stiu sa explice, ochii stiu sa atinga, miresmele stiu sa zambeasca impletite in zambete largi. Te-am vazut demult, cand nasul meu bagacios de copil s-a ridicat deasupra masutei de toaleta a unei doamne cochete.Mi-ai ramas in minte, in simturi, fara sa stiu cine esti; si te-am mai simtit de multe ori pe pielea..altora, avand de fiecare data un sentiment de dulce deja-vu; nu te cautam, pentru ca nu stiam unde; intaia mea dragoste la prima vedere cu un necunoscut care a trecut in graba nu se implinea, pentru ca nu stiam cum te cheama..de unde sa te iau? Dezarmat de ceea ce ai crezut ca e indiferenta, m-ai cautat si tu, dar tot eu te-am gasit- in marea inspiratie a unui prieten De-atunci stii bine ca nu pot sa-ti las bratele calde care imi mangaie in fiecare zi gatul ..pentru ca tu stii sa arati lumii si puterea, si sensibilitatea mea. Ma aprind cu totul cand stiu tu esti doar al meu! Cu drag, pentru tine, care imi faci fiecare zi mai frumoasa
povestea mea de dragoste a anceput acum 3 ani pe plaja, a fost dragoste la prima vedere. eu ma uitam mereu la el si el la mine, dupa cateva minute a venit la mine si ma antrebat daca vreau sa fiu iubita lui ,eu surprinsa am acceptat. la anceput nu credeam ca vom rezista mult ampreuna, dar cu timpu miam dat seama ca el ma completeaza pe mine si eu pa el. am avut multe clipe fericite ampreuna si sper sa mai avem. ami aduc aminte de prima declaratie de dragoste, dupa 2 zile am stat cu el pe plaja seara si la un momedat ami aduce un trandafir rosu si ancepe sa strige ca ma iubeste si ca vrea sa fim ampreuna pentru totdeauna. nu o sa uit momentul acela niciodata. toate clipele petrecute ampreuna nea facut sa ne iubim mai mult si mai intens, peste 2 luni jumate ne vom casatori si ne vom lega destinele si an fata lui Dumnezeu
Asa imi voi incepe povestea mea de dragoste… povestea care nu s-a sfarsit si care continua si astazi… si va continua pentru totdeauna… pana cand moartea ne va desparti…
Stiu ca suna a fantasmagorie sau a text de adolescent indragostit care este prins in mare “valtoare a vietii”… dar nu e asa! Poate ca este adevarat ce se scrie in carti… si cred… cand aud ca exista sufletul pereche… ca exista oameni care sunt nascuti unul pentru celalalt… nu trebuie decat sa-l cauti … sa-i dai sansa sa-ti intalneasca privirea… caci fericirea adevarata e totdeauna o clipa… iar aceasta clipa poate fi exact acea privire! TRIST… sunt oameni pe acest pamant care intr-o viata nu reusesc sa intampine aceasta clipa… sau nu ii acorda atentia necesara!
Dragostea e “hoata”… te fura… te inseala… dar tot ea este aceea care reuseste sa te faca sa urci pe cele mai inalte piedestale sufletesti… este singura ce te poate salva din lumea asta cruda si plina de negura…
… povestea mea de dragoste…
suflete pereche
“A fost odata… ” nu voi incepe astfel, ci pur si simplu am sa va scriu ca si cum m-as confesa jurnalului meu…
Era vara… vesnicul anotimp al iubirii… eram trista..dezamagita si lipsita de orice urma de incredere… tocmai ma despartisem de baiatul pe care sincer il iubisem… baiatul care reusise sa ma faca sa fiu fericita doar pentru 3 zile… toata amintirea lui… imi macina existenta! o lunga depresie… multe lacrimi… neincredere in fortele proprii… si multa durere..cam astea au fost sentimentele dupa acea ruptura de el!
… incercam sa trec peste, sa uit, sa nu-i mai acord nici o secunda din timpul meu…
ce imi ramasese erau doar prietenii cu care imi petreceam tot timpul tocmai pentru a nu fi singura si a ma gandi la M…
si iata… ca intr-o zi de august… ca din senin… ca o raza de soare aparuta printr-un geam spart intr-o camera intunecata a aparut el… omul care avea sa-mi redea increderea in mine… omul care avea sa ma iubeasca neconditionat… omul care a reusi sa ma faca sa zambesc! … avem multe amintiri minunate… nu as vrea sa le povestesc pentru ca… nu as vrea sa intru prea mult in detalii… sunt amintiri triste, dar si fericite… care au reusit sa-mi marcheze sufletul… am luptat mult pentru a fi cu el… SUFLETUL MEU PERECHE…
un si “TE IUBESC”… “MA COMPLETEZI”… “AM NEVOIE DE TINE”… “NU POT TRAI FARA TINE”… “IARTA-MA DAR ..TE IUBESC”… “NU POT RENUNTA LA TINE..” acestea sunt putinele cuvinte care ar rezuma amintirile care ne-au unit! suntem una si aceiasi persoana… sincer am realizat ca ne simtim unul pe celalalt desi acum suntem la distanta… pentru 1 an! suntem impreuna de 1 an si 4 luni si ne iubim si mai mult! pe zi ce trece… dragostea noastra creste… se maturizeaza… sunt fericita… sunt implinita! sunt o norocoasa! toata suferinta s-a transformat intr-o mare de fericire… nu regret nici o clipa!
JUSTIN… ESTI VIATA MEA!!!!!
… POATE CA nu e ceva interesant pentru voi… si totusi am tinut sa va scriu..sa impartasesc tuturor faptul ca sunt un om Implinit sufleteste si sper peste
ceva timp… si profesional! Iubiti..fara iubire sunteti morti!